Cea mai mare tragedie din istoria Bucureștiului

Marți, 4 Aprilie 1944, orele 13:45. În câteva minute, aviația americană a săvârșit un adevărat masacru asupra civililor români: aproximativ 3.000 de morți, 2.500 de răniți și alte mii de vieți distruse, fără nicio justificare militară. Foarte mulți dintre cei care-au murit au sfârșit într-o groapă comună iar azi nu au nici cruce și nici lumânare la capătâi. Anii au trecut iar uitarea s-a așternut atât peste ei cât și peste această nenorocire ce s-a abătut asupra Neamului nostru. Ca urmași ai celor trecuți în neființă avem datoria creștinească să-i readucem în memoria noastră și să le spunem că nu i-am uitat!

Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Ziua în care s-a dezlănțuit infernul

4 aprilie 1944. Era o zi de marţi, cu soare, caldă. În Capitală se desfăşurau exerciţiile pregătitoare în cazul atacurilor aeriene. Sirenele sunau prealarma, apoi alarma propriu-zisă. La ora 10.30 a sunat prealarma. Bucureştenii, care ieşiseră pe străzi ca să se bucure de vremea frumoasă, nu s-au îngrijorat, pentru că exerciţiul fusese anunţat în presă cu următoarea precizare: „Cu ocazia acestui exerciţiu de prealarmare, activitatea nu-şi va întrerupe cursul ei normal”[1]. Nimeni nu ştia însă că, la aceeaşi oră, o formaţie de 350 bombardiere de tip B-24 şi B-17, aparţinând Forţei 15 Aeriene a SUA, tocmai decolase din sudul Italiei, având ca obiectiv Gara de Nord, Atelierele CFR şi triajul de la Chitila.

După ce au survolat Marea Adriatică, bombardierele americane au urmărit itinerarul nord Lacul Scutari–Krusevac–Vidin, în direcţia României. Vremea urâtă de deasupra Balcanilor a determinat ca o parte din formaţie să abandoneze misiunea şi să se întoarcă la bază. Şi-au continuat zborul spre obiectiv doar 170 de bombardiere B-24 Liberator din Grupurile 98, 376, 449, 450 şi 451, majoritatea aparţinând Escadrei 47 Aeriene. Acestea au intrat în spaţiul aerian românesc între Calafat şi Bechet, în patru valuri, începând cu ora 13.10[2].

La ora 11.50, formaţia inamică de bombardament a fost semnalată pe coasta Dalmaţiei cu direcţia nord-est, alertând sistemul de urmărire german din Balcani. La sud de Carpaţi, toate unităţile aeronauticii militare române şi germane se aflau în alertă, ordonându-se, începând cu ora 12.10, „Atenţie mărită!”, pentru toate grupurile de vânătoare. La ora 12.25 s-a ordonat deja „Alarmă de gradul 3”, indicând iminenţa unui atac aerian asupra teritoriului românesc[3]. Pe terenurile de la Roşiorii de Vede, Pipera, Popeşti-Leordeni şi Otopeni, piloţii români de vânătoare din dispozitivul de apărare a teritoriului aşteptau din clipă în clipă să decoleze pentru a intercepta formaţiile de bombardiere americane. Primii care au decolat au fost piloţii Grupului 1 de la Roşiorii de Vede, urmându-i, câteva minute mai târziu, cei din Grupurile 6 şi 7 şi Escadrila 53 Vânătoare, unităţi dislocate pe aerodromurile din jurul Bucureştiului.

Primele două valuri de bombardiere americane au survolat Câmpia Română pe direcţia Cetate – nord Caracal – Văleni (nord-vest de Roşiorii de Vede) – Lunguleţu (punctul iniţial de atac), de unde au luat cap compas 115º, care coincidea cu traseul căii ferate, pe porţiunea Triaj – Gara de Nord[4]. Celelalte două valuri de bombardiere au avut un traseu uşor modificat, trecând pe lângă aerodromul din Roşiorii de Vede exact când avioanele IAR-80 şi IAR-81 ale Grupului 1 Vânătoare se ridicau în aer[5].

Sublocotenentul aviator Gheorghe Gulan, din Escadrila 64 Vânătoare, povestea cum a primit „botezul focului” în aceea zi: „După decolare cu toată escadrila, am urcat la 3.000 m, unde am văzut trecând deasupra noastră valuri de avioane de bombardament americane. Toată escadrila am tras de manşe pentru a lua înălţime şi am sfârşit prin răspândirea tuturor avioanelor noastre, care nu au fost capabile să răspundă dorinţei noastre de a lua înălţime cât mai repede. Efectul a fost invers, am pierdut înălţime din cauza motoarelor cu putere mică, fiecare trebuind să reluăm manevrele pentru a ajunge la plafonul bombardierelor. Atunci când am ajuns deasupra Bucureştiului, am constatat că eram singur şi că nu puteam să ajung la înălţimea la care zburau «Liberatoarele». Totuşi, aşa singur cum eram, m-am apropiat de un grup de 15-20 de avioane de bombardament, declanşând focul [...] de la distanţa de aproximativ 500 m, fiind sub nivelul lor. În acelaşi timp, am observat că din bombardierele americane cădea o ploaie de zale şi tuburi de cartuşe de la mitralierele de bord. În această situaţie, am considerat că este mai bine să mă retrag, gândind că vor mai fi ocazii pentru alte confruntări. Acestea au fost cu prisosinţă în zilele ce au urmat”[6].

La ora prânzului în Bucureşti s-a dat alarma din nou. Oamenii se găseau la lucru sau cu diverse treburi în oraş. Conferenţiarul universitar Ion Hudiţă, care se întorcea de la Universitate în cartierul Vatra Luminoasă, îşi amintea: „De-abia m-am urcat în tramvai – era unu şi un sfert – şi s-a auzit alarma. Când să trecem de Piaţa Brătianu, sergenţi de stradă şi un comisar au oprit toate tramvaiele, invitând lumea să se adăpostească unde poate. Mă îndrept spre Piaţa Rosetti şi văzând toată lumea alergând îngrozită, m-am adăpostit în gangul unei clădiri vechi, uitându-mă din ușă să văd avioanele, care treceau în valuri, strălucind în lumina soarelului ca niște păsări de argint lucios”[7]. Şi profesorul Gheorghe Zane, de la Universitatea din Iaşi, se afla refugiat de câteva zile în Bucureşti. Se ducea la Staţia C.F.R. Basarab pentru a-şi ridica bagajele, când s-a dat alarma. Nota în memoriile sale: „Alarmă ca şi în zilele precedente. Populaţia a crezut că este vorba de un nou exerciţiu şi s-a ascuns în adăposturi.” El s-a conformat, dar alţii, crezând că este un alt exerciţiu, nu au mai luat în serios alarma, nebănuind ce avea să urmeze.

Câteva minute mai târziu în Bucureşti s-a dezlănţuit infernul. Academicianul Dinu C. Giurescu, care avea 17 ani atunci, se adăpostise împreună cu familia în pivniţa casei din strada Berzei 47. „Câteva minute linişte completă. Prea multă linişte. Apoi am auzit antiaeriana. Era aproape, la Statul Major pe Ştirbei Vodă, la circa 200 m de casa noastră. Tunurile AA cu tragere rapidă păcăneau ascuţit. Se încrucişau cu cele de calibru mare, cu detunături mai puternice şi mai grave. De ce trag? Doar nu se aud avioanele! Ba da: un vuiet surd venea de departe. Devine mai precis. Se aud motoarele. AA trage tot mai frenetic. Deodată bufnituri repetate parcă veneau din pământ. Erau bombele… Zburau deasupra noastră. Un ţiuit prelungit, o explozie (nu prea mare), geamuri sparte, fragmente de cărămidă izbeau pereţii casei care se zguduia. În primul moment nu ne-am dat seama dacă fusesem şi noi loviţi.” O bombă de calibru mic a căzut peste drum de casa familiei Giurescu, intrând printr-un geamlâc în demisolul unei clădiri mici, omorându-i pe cei adăpostiţi acolo. Dacă ar fi fost lanasată cu o secundă mai devreme, bomba ar fi căzut pe casa lor[8].

Refugiat la subsolul hotelului „Union” unde locuia, Gheorghe Zane a trăit și el emoția bombardamentului: „Deodată a început să cadă o ploaie de bombe dinspre Gară înaintând în faimosul «covor» spre centru. […] Bombele cădeau în jurul nostru, continuu… Afară părea că un infern se declanşase. În adăpost, copii au început să plângă şi unele femei să scoată ţipete. Încet, încet, bubuiturile s-au rărit, până când, după vreo oră, nu s-au mai auzit”[9].

Și Maria (Maruca) Cantacuzino-Enescu care era împreună cu soţul ei, compozitorul şi dirijorul George Enescu, în palatul Cantacuzino din Calea Victoriei își amintea peste ani: „Pe cerul senin de primăvară, huruit, salve de artilerie neaşteptate, explozii care ne smulg uşile din balamale, detonări formidabile făcând ţăndări geamurile în locul în care George Enescu îşi compunea cvartetul în mi bemol major. Alt cutremur, provocat de această dată de nebunia ucigătoare a oamenilor, răstoarnă şi dărâmă peste tot în jurul nostru casele peste locatarii lor, porumbeii zboară înnebuniţi în strălucirea metalică a rachetelor luminoase. Ultimul răcnet al geniului tehnic al secolului… progresele civilizaţiei! Care întunecă albastrul cerului, acoperă soarele.” Cei doi au ieșit apoi pe terasa palatului Cantacuzino, de unde au privit teribilul spectacol: „La cincizeci de metri distanţă, ardeau oamenii pe acoperiş, unde se refugiaseră văzând că imobilul - hotelul Splendid, cu douăzeci de etaje - ia foc, fără putinţă de scăpare; maşini în flăcări, cu şoferul mort la volan, cu ocupanţii maşinii calcinaţi în adâncul ei, trecând în zigzag cu o viteză nebună, prin faţa porţii noastre, zdrobindu-se la prima cotitură a străzii; trecătorii fugeau fără ţintă, unde să se ducă? Făcuţi fărâme sub ochii noştri, de explozii ce îşi accelerau ritmul din minut în minut, zgâlţânau din temelii casa pe care nu ne hotăram să o părăsim, cu toate rugăminţile disperate ale personalului nostru devotat, preferând să murim pe teresa noastră, sub cerul liber, decât să ne îngroape de vii dărâmăturile vreunui adăpost nesigur. Dar mai ai noţiunea morţii în astfel de momente? Gândul la aceste adăposturi mă îngrozea mai tare decât exploziile şi prăpădul făcut de bombe, chiar dacă la picioarele noastre, la etajul al cincilea, suflul arunca bucăţi smulse din pavaj, mari cât nişte pietre funerare de mormânt de copil, şi doi pereţi ai sălii de baie s-au prăbuşit cu un zgomot infernal, într-un nor de mortar şi de praf, la câţiva paşi de noi. Atunci când s-a lăsat din nou liniştea - ce linişte!”[10] Bombardamentul a durat câteava zeci de minute, după care asupra orașului s-a instaurat liniștea.

După ce au scăpat de încărcătură, bombardierele americane au urcat la 8 000 m, făcând şi mai dificilă interceptarea lor de către vânătorii români. În total, pentru interceptare, aviaţia română de vânătoare a acţionat cu 81 de avioane, cărora li s-au mai adăugat alte 91 de aparate germane. Greul luptelor, care au durat aproape două ore, a fost susţinut de piloţii români, întrucât aviaţia de vânătoare germană a fost iniţial direcţionată către Ploieşti, pentru ca mai târziu să revină şi să atace bombardierele americane pe drumul de întoarcere.

Grupul 1 Vânătoare care a decolat de pe Roșiorii de Vede cu 24 de avioane IAR-80 şi IAR-81, a atacat inamicul atât pe drumul spre obiectiv cât şi la întoarcere, revendicând patru victorii sigure şi trei probabile. Un avion american a fost incendiat şi doborât de celula formată din adjutantul aviator Constantin Atanasiu şi adjutant stagiar aviator Dumitru Chera, primul fiind creditat cu această victorie. Bombardierul s-a prăbuşit la marginea satului Vârtoapele. Căpitan-comandorul av. Ioan Sandu a deschis focul asupra unui alt bombardier pe care l-a lovit între un motor interior şi fuzelaj. Aparatul a luat foc şi s-a prăbuşit la patru km nord-est de satul Beiul. Alte două B-24 au căzut lângă gara Smârdioasa. Unul a fost revendicat de adjutantul aviator Aurel Ţifrea, iar celălalt de sublocotenentul aviator Grigore Panait şi de adjutantul stagiar aviator Virgil Anghelescu. Tot Aurel Ţifrea a deschis focul asupra unui alt bombardier, care a început să piardă din înălţime şi care probabil s-a prăbuşit în Bulgaria. Însă nu toţi piloţii s-au bucurat de asemenea rezultate. Locotenentul aviator Mircea Teodorescu, după ce a atacat de două ori o formaţie de bombardiere, a venit la aterizare cu avionul său IAR-81 nr. 388 ciuruit de gloanţe, fiind rănit în braţul stâng[11]. Pilotul a fost cu cu greu scos din avion și apoi internat în spital, devenind indisponibil pentru circa patru săptămâni. Acesta își amintea: „La 4 aprilie 1944, ora 14.00 – decolând la alarmă de pe Aerodromul Roșiorii de Vede în fruntea unei patrule de IAR-80, la înălțimea de aproximativ 7000 m., dirijați prin radio de la sol, am întâlnit formațiile de bombardiere americane, care se îndreptau spre București. Am atacat, cam de la aceași înălțime, din dreapta, puțin din spate, am tras cu tunuriile, apropiindu-mă; unul din avioanele inamice a luat foc, și imediat ce am tras în ei (cu tot armamentul), m-au încadrat în focul concentric, în fasciculele de trasoare ale grupului de bombardiere, am făcut rapid o răsturnare spre dreapta – jos, avionul meu a fost lovit, aproape toate aparatele de bord distruse, cabina perforată de gloanțe, iar eu rănit în jumătatea superioară a brațului stâng, la 20 cm de inimă, și totuși am putut veni la aerodrom și ateriza cu trenul scos. Și numai printr-un miracol nu a fost lovit avionul în părțile vitale. La aterizare, cabina fiind ciuruită, nu s-a mai putut deschide, și foarte greu colegii care mă așteptau m-au putut scoate din carlingă. De abia atunci am realizat marele pericol prin care trecusem. Eu eram lovit ca prin minune numai de un proiectil și numai în brațul stâng, iar avionul ciuruit de 21 de gloanțe. Am fost internat în spitalul militar Ploiești”[12].

Grupul 6 Vânătoare, care a decolat cu 33 de avioane IAR-81 C la ora 13.30, a întâlnit inamicul la sud de Bucureşti, urmărindu-l până la Dunăre. Întrucât ordinul de decolare s-a dat cu întârziere, atacul bombardierelor s-a produs când cei din Grupul 6 au intra în sectorul ordonat luând înălțime. Atacul s-a produs din toate direcțiile, focul deschizindu-se în general sub 600 metri, continuându-se de cele mai multe ori pâna la 50 metri. Toate avioanele grupului au angajat lupta cu bombardierele inamice la înălțimea de 4500-6000 metri. După misiune piloții români au recunoscut eficacitatea tunurilor Mauser (cu care erau echipate avioanele IAR-81) care s-a dovedit a fi categorică, o rafală scurtă fiind suficientă pentru a scoate din acțiune un bombardier; partea cea mai vulnerabilă s-a constatat a fi planurile în apropierea fuselajului (rezervoarele auxiliare de benzina din plan). Grupul 6 Vânătoare a obţinut patru victorii sigure şi patru probabile, dar l-a pierdut în luptă pe locotenentul aviator Traian Rădulescu din Escadrila 59, care a fost găsit carbonizat în avionul său IAR-81 nr. 318, lângă comuna Tomuleşti din judeţul Vlaşca[13]. Aflat în aceași celulă cu Traian Rădulescu, sublocotenentul aviator Alexandru Ionescu relata: „Dată memorabilă. Început de bmbardamente. Orele 13.30. Masa din popotă nu se terminase. Sirena a sunat. Am fugit pe câmp la avioane, unde servanții așteptau cu parașutele pe iarbă, agitându-se. Îmi adunai chingile pe corp, urcând în carlinga IAR-ului 81 C nr. 319. Legai curelele de siguranță peste umeri, agățai tubul de oxigen de o parte a căștii de zbor, cu ochii mereu atenți afară. Semnalul decolării se avânta spre noi. Am pornit motorul, am controlat în fugă turația, comenzile, armamentul. Racheta se stinse pe cer împingând patrulele să se așeze lângă T-eu. Șeful meu de celulă, locotenentul Rădulescu Traian, încadrat în primele linii de atac, a pus maneta de gaze în plin. Ne-am ridicat de la sol aproape simultan, ținând formația cât mai strânsă. Trecusem liziera de pomi și luam înălțime. Apoi am virat la stânga... Aruncam des privirea pe străzile orașului, pe restul formațiilor, neânțelegând de moment destrămarea zborului. Șeful îmi comunică prin radio schimbarea de direcție. Mă depărtai, lansându-mă în viraj picat. Formație de lupta. Urcăm din nou. A fost o clipă. De sus, prin fața avionului meu cădea un Me-109 în picaj pe spate, în trenă lungă de fum. Am redus gazele, urmărindu-l cum se prăbușește cu foc în coadă, pierzându-se în jos. Mă crispai. Deci, luptă adevarată, nu exercițiu. Atenție! Șeful de celulă luase avans. Am tras de avion să-l ajung. Ocolind norul de fum risipit în parte, descoperi, în dreapta, ca pe o creastă, grupuri argintii de avioane americane. Toți alergau spre ele. Din diferite direcții se atacă, se degajă, reveniri, era o hărmalaie în jurul formațiunilor de bombardament, că mă întrebam ce loc să-mi găsesc fără riscul unei ciocniri sau a unei trânteli «pe gratis». Îmi ajunsei șeful din urmă, luam din nou formația de luptă cu direcția sud. În colimator apărură siluetele căutate, se măreau, se apropiau. Dârele de trasoare împânziră cerul împărțind spațial în poteci pe care ne angajarăm fiecare cum am putut. Motorul gemea cu «boost»-ul tras, manșa o împinsei în ușor picaj, apoi o adusei spre mine. Avionul cabra, ținta intrase în colimator. Degetele înțepenite pe butoanele armamentului se rupseră. Trăgeam cu toate cele patru guri de foc. Proiectilele intraseră în formația americană, în avionul vizat, după un ușor arc de lumină. Și atât. Nici-o victorie. Trecusem după socotelile mele linia Dunării și a trebuit să întorc. Ne regăsirăm cațiva în zonă, grăbiți să prindem aerodromul. Din formațiile noastre, plecate în ordine, veneam pe rând la aterizare, rupți unul de altul, îmbucătățiți ca cioburile unui vas de cristal spart. Lipsea șeful meu de celulă. Bănuiam ceva. Pânza de foc. Cred ca acolo s-a întamplat ceva. În ziua aceea a fost singura pierdere. Am aflat-o târziu, când avionul și ofițerul fuseseră găsiți zdrobiți adânc în pământ unde au ars înăbușit. Pesemne că un proiectil omorâse pilotul de sus, fiincă acesta de la 4000 m. nu a mai redresat. Era momentul când eu mă aflam în plin atac pe dreapta lui. De aceea nu-l văzusem.”

Grupul 7 Vânătoare, cu Escadrilele 57 şi 58, a început atacul bombardierelor la est de Bucureşti, continuându-l cu cele 18 avioane IAR-81 C şi Me-109 G până în preajma Dunării, raportând o victorie sigură şi patru probabile[14]. Decolat de pe Pipera cu Escadrila 58, sublocotenentul aviator Ioan Dragoș Stinghe își amintea: „Întâi a fost un exercițiu de alarmă. […] Spre prânz au urlat iarăși sirenele și s-a zis că exercițiul se repetă... Cam așa am spus și noi, cei care eram în alarmă pe Pipera și care de-abia ne alimentarăm avioanele după exercițiul matinal, dar am decolat și ne urcam spre 5000 metri când am văzut sub noi exploziile bombelor, iar cu vreo 2000 metri deasupra noastră masiva formație de bombardiere argintii care le presărase «în covor» peste Capitală. Cred că trecuserăm prin ploaia de bombe fără să ne dăm seama. Era ora 14 fără cinsprezece minute. M-am șters la ochi, căci nu-mi venea să cred. Bucureștiul bombardat! Dar acolo era mama, erau surorile mele, erau atâtea rude și prieteni! Trebuie să recunosc, acesta mi-a fost primul gând și imediat m-au apucat o furie și totodată o exaltare cum nu simțisem niciodată. Am pus motorul în plin și am urcat cât a putut avionul de repede. Pe măsură ce m-am apropiat de formația de fortărețe mi-am dat seama de masivitatea ei – erau cel puțin 30 de avioane «Liberator» –, iar după ea veneau alta și alta (Escadra 47 americană, cu 5 grupuri decolate de pe aerodromuri din sudul Italiei). În total, 170 de aparate, fiecare nu numai cu bombe, ci și cu puternic armament pentru lupta contra celor ce ar fi îndrăznit să le atace. Și totuși noi le-am atacat. Au fost pierderi de ambele părți, dar, dincolo de durerea pentru pierderile noastre și de satisfacția pentru celelalte, mi-am dat seama de adevărul că nu eram încă pregătit pentru a lupta împotriva unui asemenea inamic. Iar acest adevăr, alăturat sinistrelor aspecte ale Bucureștiului, pe care le-am văzut pe seară, când am reușit să ajung la casa mamei, m-au făcut să nu pot lipi geană de geană în noapte aceea…”[15]

În acelaşi sector au mai acţionat şi piloţii din Escadrilele 53 Vânătoare (cu Me-109 G) şi 1 Vânătoare de noapte (cu Me-110 C3), din dispozitivul german de la Ziliştea, care au revendicat alte două victorii prin adjutantul aviator Cristea Chirvăsuţă[16], dar au pierdut în luptă un avion Me-110, care s-a prăbuşit la 6 km de localitatea Rediu. Sublocotenentul aviator Gheorghe Stănciucu şi sergentul mitralior Gheorghe Drăgan care se aflau la bord au fost ucişi[17]. Coechipier în aceea zi cu Stănciucu, sublocotenentul aviator Mirel Stoenescu își amintea: „Am decolat de pe aerodomul Ziliștea, alcătuind o formație avându-l «cap» pe locotenentul german Plötz și alături «la aripă» pe partenerul meu de celulă slt. av. Bebe Stănciucu, excelent pilot, devotat camarad și prieten. Când am ajuns deasupra Bucureștiului, Triajul și Gara de Nord fumegau puternic, semn că bombardierele își atinseseră ținta (aveam să aflu peste câteva zile că și casa părintească, din cartierul gării, fusese făcută una cu pământul de o bombă nimerită «în plin»). O formație de cca 60 bombardiere tocmai luase «capul de întoarcere», zburând cu viteza maximă. În aer era o învălmășală de nedescris: zeci de avioane de vânătoare de zi și de noapte, de toate tipurile, încrucișându-se năvalnic și atacând temerar grupul de bombardiere, din toate direcțiile, la care se adăuga tirul puternic și dens, al artileriei AA îndreptat și împotriva noastră (avionul Me-110 având ampenaj dublu de direcție și două rezervoare suplimentare sub planuri, era confundat de ACA cu bombardierul B-24). Urmărirea a fost anevoiasă, dat fiind performanțele modeste ale avionului Me-110, ca plafon și viteză de drum. Am reușit cu greu să luăm înălțime și am atacat de deasupra, lateral, trăgând cu tot armamentul de bord; am degajat apoi la 3-400 m. distanță, spre a evita barajul bombardierelor B-24, care trăgeau «în arici». Este greu de imaginat, dar totuși perfect adevărat: am tras atunci, pentru prima oară, cu armamentul de bord al Me-110, deci «pe viu». Am repetat atacurile într-o stare de euforie crescândă, fără a-l scăpa din ochi pe Stăciucu care, la un moment dat, s-a repezit nebunește în ploaia de trasoare inamice, care se încrucișau cu cele proprii. Am degajat «în extremis» și când am revenit i-am căutat cu priviri neliniștite, temătoare chiar, în nemărginirea dimprejur; nu era nicăieri... Formația de Boieng-uri se depărtase simțitor, trecusem Oltul de mult în direcția Craiovei, benzina se împuținase, ca și rezerva de oxigen. Am luat legătura prin radio cu Otopenii, spre a putea ateriza la nevoie, apoi am luat direcția Buzău, reușind să aterizez la Ziliștea cu benzina pe sfârșite și avionul bine... ciuruit. Despre Stăciucu nici o veste, în timp ce două echipaje germane doborâte fuseseră recuperate. […] La 6 aprilie spre seară, am primit veste tragic: avionul lui Stăciucu fusese găsit sfărâmat… Din resturile avionului au fost recuperate cu greu două cadavre carbonizate…”[18].

Artileria antiaeriană a intervenit prompt, însă efectele, după cum au declarat prizonierii americani capturaţi din avioanele doborâte, au fost reduse; din cauza înălţimii mari la care zburau (6500-7000 m.), proiectilele apărării antiaeriene au explodat mult sub formaţiile de bombardiere[19].

Din rândul bombardierelor americane care au atacat Bucureştiul zece au fost doborâte. În orele care au urmat pe teritoriul României au fost găsite resturile a opt dintre ele. Primul, cel căzut lângă satul Vârtoapele din judeţul Teleorman şi revendicat de celula condusă de adjutantul aviator Constantin Atanasiu din Grupul 1 Vânătoare, era bombardierul B-24 Gentle Annie (nr. 42-40661) din Grupul 376, pilotat de 1st Lieutenant (locotenent) Lawrence C. Brown. Din el s-au salvat toţi cei zece membri ai echipajului, dar au fost capturaţi şi aduşi, după cum afirma Dumitru Chera, la aerodromul Grupului 1 de către căpitanul aviator Parsifal Ştefănescu, care i-a interogat în limba franceză. Numai că acest bombardier a fost revendicat şi de piloţii germani din unitatea de vânătoare de noapte 10./NJG 6, ceea ce face mai greu de stabilit cu exactitate cine l-a doborât[20].

Resturile a trei avioane americane au fost găsite în zona comunei Smârdioasa din județul Teleorman. Toate trei făceau parte din Grupul 449, care, din 28 de bombardiere B-24 participante la raid, a pierdut nu mai puţin de şapte avioane, toate doborâte deasupra României, fapt pentru care unitatea aeriană nord-americană a primit o distincția pe unitate (DUC - Distinguished Unit Citation). Primul din ele, cel revendicat de comandantul Grupului 1 Vânătoare, căpitanul-comandor Ion Sandu, şi căzut la 4 km nord-est de satul Beiul, a fost bombardierul B-24H Dixie Belle (nr. 41-29193) al 2nd Lieutenant (sublocotenent) Richard W. Kendall. Din el s-au salvat opt membri ai echipajului, iar doi au fost ucişi. Piloţii americani care s-au întors la baza grupului din Italia au raportat că bombardierul pilotat de Kendall fost văzut ultima dată fiind atacat de vânătoare şi părăsind formaţia cu motorul nr. 3 (adică cel de lângă fuzelaj) în flăcări, ceea ce pare a confirma ipoteza că acest avion a fost doborât de căpitanul-comandor Sandu. Resturile unui alt avion cvadrimotor au fost găsite la doi km sud de Smârdioasa, pe un deal, în apropierea gării, acestea fiind, cel mai probabil, ale bombardierului B-24H Consolidated Mess (nr. 42-52159), pilotat de locotenentul Anthony D. Polink; din el s-au salvat şapte aviatori americani, iar trei au fost ucişi. Acest avion a fost revendicat de trei piloţi ai Grupului 1 Vânătoare, şi, probabil, fiecare, văzând resturile aparatului doborât pe deal, lângă gară, şi l-a atribuit ca victorie personală. În sfârşit, ultima epavă de cvadrimotor identificată în zonă a fost aceea de lângă satul Brânceni. Aparţinea bombardierului B-24H Born to lose (nr. 41-29258), care a explodat în aer şi din care s-au salvat cu paraşuta numai cinci aviatori americani. Doi dintre ei, printre care şi pilotul, locotenentul John McCormick, au fost prinşi în comuna Ţigăneşti, în vecinătatea oraşului Alexandria[21]. Acesta povestea: „Eram într-un formaţie de şase avioane care zburau la joasă altitudine. Liderul formaţiei a virat brusc la dreapta, ceea ce ne-a lăsat cumva descoperiţi… Eu eram în ultimul avion din formaţie şi am fost doborât de un Messerschmitt [109 – n.n.]. Toţi din formaţie fuseseră doborâţi deja. Avionul de vânătoare mi-a distrus două dintre cele patru motoare şi bombardierul a luat foc. Operatorul radio şi unul dintre mitraliori erau în partea din faţă a avionului şi au fost ucişi pe loc. Mitraliorul din cupola de sus a rămas fără muniţie, dar a continuat să mişte mitraliera ca să mai sperie avioanele de vânătoare. Nu şi-a părăsit postul şi a fost ucis şi el. Am pierdut cinci oameni atunci. Avionul luase foc şi intrase în picaj. Am pierdut controlul şi nici măcar nu ne puteam mişca mâinile din cauza forţei gravitaţionale… Când avionul a intrat în vrie şi se îndrepta spre pământ, copilotul şi cu mine am sărit prin partea dreaptă şi am putut să ne deschidem paraşutele, în timp ce cei care au sărit prin stânga au fost zdrobiţi de fuselaj. Când mi-am deschis paraşuta am observat că din ea lipsea o bucată şi m-am gândit că nu fusese împăturită bine. Dar apoi am înţeles că asta se întâmplă cu paraşutele atunci când sunt deschise la viteză prea mare. S-a sfâşiat complet. Pe măsură ce mă apropiam de pământ încercând să trag aer în piept, pentru că plămânii erau plini de fum, un avion a trecut pe lângă mine şi m-am gândit că este chiar avionul care m-a doborât. Mă gândeam că o să mă împuşte şi mă pregătisem să simt nişte gloanţe, dar a virat dreapta şi mi-a făcut cu mâna. Era un Messerschmitt, dar nu ştiu dacă pilotul era român sau german. Deci, poveştile cum că trăgeau în cei care se paraşutau nu erau cu totul adevărate. Mă apropiam destul de repede de pământ şi am văzut un câmp arat, undeva lângă un orăşel. O ţărancă m-a văzut şi a luat-o la fugă. Am lovit pământul destul de tare. Piciorul drept mă durea foarte rău şi nu puteam să merg. Am rămas întins pe pământ şi când am ridicat privirea am văzut nişte ţărani. Purtau căciuli de blană şi aveau furci şi puşti, iar unul dintre ei mi s-a adresat: «Deutsch?» Mă întrebase dacă sunt german şi am dat din cap că nu. «Ingles?» Nici. «Americanski?» Am dat din cap că da. În momentul acela omul m-a îmbrăţişat şi a zis «prietene». Am fost doborât undeva în apropiere de Dunăre şi mă gândeam că nu mă mai aflu în România, ci în Bulgaria sau în Iugoslavia. Toată lumea era fericită şi omul acela m-a dus într-un oraş…”[22]

Bombardierul Born to lose a fost revendicat de către pilotul german Heinz Otto Berg, din 9./JG 77, unitate care a decolase de pe Mizil. Acesta a declarat că Liberator-ul atacat de el a explodat în aer la circa 500 de metri de sol, după care a căzut într-un câmp. Cum de multe ori se întâmplă în astfel de situaţii, este posibil ca mai multe avioane să fi atacat, la interval de câteva minute, acelaşi bombardier, fiecare contribuind la doborârea lui prin distrugerile provocate elementelor vitale (motoare, comenzi, rezervoare etc.) sau uciderea/rănirea gravă a piloţilor; după misiune, fiecare atacator a încercat să-şi atribuie toate meritele, mai degrabă neştiind nimic de contribuţia camarazilor săi. În cazul de faţă, faptul că localităţile Smârdioasa, Beiul şi Brânceni se află relativ aproape una de alta (pe o rază de 3 km), a făcut ca toţi să identifice ca loc de prăbuşire, pentru toate cele trei avioanele doborâte în această zonă, gara Smârdioasa[23].

Un alt avion american s-a prăbușit în comuna Daia din județul Vlașca (azi județul Giurgiu). Acesta era Liberator-ul botezat Paper Doll (nr. 42-7691), tot din Grupul 449, care era pilotat de 2nd Lieutenant (sublocotenent) Richard R. Garrison. Echipajele care s-au întors Italia au văzut cum bombardierul a fost atacat de aviația de vânătoare imediat după atacarea obiectivului, după care s-a prăbușit în flăcări cu aripa dreapta distrusă. Din echipajul lui Paper Doll au supraviețuit numai trei membri, iar alți șapte și-au pierdut viața.

Al șaselea bombardier a căzut tot în județul Vlașca, pe teritoriul satului Meletia din comuna Băneasa. Avionul avea numărul de serie 41-28655 și era pilotat de William R. Thieme. Lovit de antiaeriană și apoi atacat de aviația de vânătoare bombardierul s-a prăbușit la scurt timp după ce a bombardat obiectivul. Din echipajul său au supraviețuit trei membri, iar alți opt și-ai pierdut viața, fiind înmormâmtați în cimitirul catolic din Giurgiu.

Al șaptelea cvadrimotor american a fost găsit lângă Dunăre, la Izlaz în județul Romanați. Acesta era bombardierul B-24 Reluctant Liz (nr. 41-28596) al sublocotenetului William C. Bontley din același Grup 449 care a fost doborât de aviația de vânătoare româno-germană. Din echipajul acestui avion s-au salvat opt membri, iar doi și-au pierdut viața.

Ultimul bombardier pe care Grupul 449 l-a pierdut pe teritoriul României era Liberator-ul Miasis Dragon (nr. 42-52172) al sublocotenentului Everett Tyler. Atacat de aviația de vânătoare, acesta s-a prăbușit în flăcări lângă București, în zona comunei Știubei-Orăști (azi comuna Frumușani). Nici un membru al echipajului nu a supraviețuit.

Din avioanele americane doborâte în aceea zi au fost capturaţi 45 de aviatori americani (21 de ofiţeri şi 24 subofiţeri), cel mai mare în grad fiind locotenentul Anthony D. Polink, din Escadrila 719 a Grupului 449. Conform declaraţiilor prizonierilor americani pierderile mari suferite de Forţa 15 Aeriană în această misiune s-au datorat faptului că escorta de vânătoare proprie nu a sosit la punctul de întâlnire cu bombardierele şi „s-a reîntors la baze imediat după pătrunderea deasupra teritoriului românesc, lăsând bombardierele singure tocmai când aveau mai mare nevoie de protecţie”. De asemenea, prizonierii americani au mai declarat că „aviaţia de vânătoare româno-germană a opus o puternică rezistenţă, atacând violent valurile de «Liberatoare» şi apropiindu-se uneori până la 20-30 m de inamic, urmărind distrugerea lui cu orice preţ”[24].

După ce sirenele au sunat încetarea alarmei la București, oamenii au început să iasă din adăposturi. Gheorghe Zane a constatat foarte rapid proporţiile dezastrului: „se vedea arzând Athénée Palace, fum se ridica din alte părţi ale oraşului. Am ieşit cu Lena din hotel şi cu un sentiment de oroare ne-am îndreptat spre Athénée Palace care tot ardea, flăcări ieşeau de prin fiecare fereastră; ceva mai sus, pe Calea Victoriei, am văzut fumegând hotelul Splendid, aproape complet dărâmat, pe trotuare numai sticlă sfărâmată de la vitrinele magazinelor distruse de suflul bombelor. În spatele Ateneului devastat, mai fumega locul expoziţiei Comitetului de Patronaj. În sus pe Calea Victoriei, pe stânga şi pe dreapta, din loc în loc, clădiri dărâmate. Până în str. Frumoasă, mai toate geamurile făcute fărâme; călcam cu prudenţă şi ocoleam grămezile. Din str. Sf. Voievozi înspre Gara de Nord, bombardamentul făcuse îngrozitoare ravagii. Am văzut un tramvai surprins în mers; conducătorul mort stătea căzut cu pieptul lipit pe comenzi. N-am mers mai departe”[25].

În zonele lovite de bombe, aerul era plin de praf şi fum de la clădirile distruse sau avariate. Curând au început să umble zvonuri că Gara de Nord şi cartierul Griviţa au fost rău lovite şi sunt multe victime în trenurile cu refugiaţi din Moldova care aşteptau în gară. Împins de curiozitate, tânărul Radu Mihai Dimăncescu, s-a deplasat cu bicileta spre gară imediat cum zgomotul avioanelor a dispărut: „Am luat-o în primul rând prin Piața Domenilor. Pe strada aviator Stâlpeanu și pe bulevardul Filantropia am văzut mai multe membre aruncate de suflul bombelor. Îmi amintesc și acum de mâna dislocată a unei femei. Avea inelele pe degete. Am pedalat pe Filantropia spre Banu Manta. Pe drum am fost atras de lumea care alerga pe strada Karol Knappe (paralelă cu Virgil Pleșoianu), unde erau înșirate proaspăt, pe trotuar, vreo 20-30 de trupuri, victime ale suflului bombelor căzute în vecinătate. Vecinii aduseseră lumânări care ardeau direct pe trotuar. Am ajuns pe Titulescu. Erau oameni uciși din cauza suflului. De-a lungul căii ferate, la Basarab și Gara de Nord, șinele erau în poziție verticală și torsionate. Magazinele de pe Calea Griviței ardeau, încât cu greu te puteai adăposti pe firul drumului (străzii). Fierbințeala dezastrului dogorea dinspre ambele trotoare. De la Gara de Nord spre oraș nu fusese înregistrase nocio avarie. În schimb, înspre Chitila și Bucureștii Noi, trenurile fuseseră parcă răsucite în aer”[26].

Profesorul Ioan Hudiţă a mers în după-amiaza acelei zile la faţa locului, unde a constatat dezastrul: „Vizităm cartierul Gării de Nord şi Calea Griviţei. Case dărâmate, copaci scoşi din rădăcină, străzi pline de moloz, pe unde nici nu putem trece cu maşina. Cordoane de soldaţi şi sergenţi de stradă caută să dirijeze circulaţia. Ambulanţe şi medici aleargă transportând răniţi. Grupuri de soldaţi şi cetăţeni caută să scoată de sub dărâmături cadavrele celor morţi şi pe cei care mai pot fi în viaţă...” Și Gheorghe Zane care a viziat zona afectată, nota: „Gara de Nord, Gara Basarab Mărfuri, Calea Griviţei grav lovite. Gara de pasageri, la acea oră, două după-amiaza, era înţesată de călători, toţi sau aproape toţi refugiaţi din Basarabia şi Moldova. Pribegia lor lua aici sfârşit”[27].

Cele mai afectate au fost Atelierele Griviţa, zona Gării de Nord, staţia Bucureşti-Militari, Direcţia Medicală şi Maternitatea CFR. De asemenea, au mai fost distruse sau avariate liniile C.F.R. din halta Griviţa, staţia Bucureşti-Mărfuri şi din triajul Bucureşti, unde 1.000 de vagoane au fost incendiate. Bombele americane au căzut şi în zonele aferente transporturilor C.F.R., în zona centrală şi în unele cartiere ale Capitalei, lovind Liceul „Aurel Vlaicu”, localul Cretzulescu, Circa 33 Poliţie, Judecătoria Ocolului 8 Urban, Şcoala Politehnică, Institutul „Cantacuzino”, Institutul Botanic, Imprimeria şi Manutanţa Armatei. Pagube importante s-au înregistrat la Uzina Electrică Grozăveşti, la Uzina de Apă şi la reţeaua de conducte, precum şi la reţeaua de transport în comun (STB). În zona centrală au fost grav avariate hotelurile „Athenée Palace”, „Ambasador”, „Splendid”, „Papadopol”, blocurile „Generala”, „Mica”, „Kapriel”, „Băicoianu”, „Moara Românească”, „Banca de Credit” şi rafinăria de petrol „Blank”. Sub sutele de imobile dărâmate au fost îngropaţi peste 5 000 de morţi şi răniţi, majoritatea femei, copii şi bătrâni, unii dintre ei nemaifiind găsiţi niciodată de familii. Numărul mare de victime s-a datorat faptului că o mare parte din bombe aruncate de valul doi de bombardiere, îndreptate către staţiile de cale ferată Gara de Nord şi Chitila, au căzut deasupra cartierului de locuinţe din vecinătate, din pricina faptului că aviatorii americani au aruncat bombele după fumul şi praful provocat de atacul primului val. De asemenea exerciţiile de alarmă aeriană din aceea zi, după care populaţia nu a mai luat în serios alarma reală şi nu a coborât în adăposturi, a contribuit la dezastru. Tot la 4 aprilie 1944 şi-a pierdut viaţa şi cunoscutul actor Vasile Vasilache, care împreună cu Nicolae Stroe forma celebru cuplu umoristic al popularei emisiuni de radio „Ora veselă”. Majoritatea victimelor bombardamentului aveau să fie îngropată într-un cimitir nou, numit „4 aprilie”, pe care autoritățile îl vor amenaja în grabă pe o latură a fostului Cimitir Calvin din cartierul Giuleşti.

De partea cealaltă, evaluând greșit pagubele americanii estimaseră un număr mult mai mare de victime produse de primul lor bombardament asupra Bucureștiului. Astfel, la câteva zile după atac generalul Ira Eaker – comandantul suprem al forțelor aeriene aliate din Mediterana i-a mărturisit îngrozit lui Henry Arnold, comandantul suprem al forțelor aeriene ale SUA următoarele: „Atacul nostru asupra triajului din București fost unul sângeros. Am ucis aproape 12.000 de oameni, 6.000 dintre ei fiind refugiați aflați în trenuri; 6.000 fiind din românii care locuiau în jurul căilor ferate”[28]. Oficial, numărul victimelor produse de atac a fost de 2.942 de morți și 2.416 răniți.

Note


  • 1. ^ Dinu G. Giurescu, România în al Doilea Război Mondial (1939-1945), Editual All, București, 1999, p.110
  • 2. ^ ANIC, fond PCM - Cab. Mil., dosar 94/1944, f. 4.
  • 3. ^ Dan Antoniu, George Cicoș, Vânătorul IAR-80. Istoria unui erou necunoscut, Editura Modelism, București, 2000, p. 163
  • 4. ^ ANIC, fond PCM - Cab. Mil., dosar 94/1944, f. 5.
  • 5. ^ AMR, fond 5476, dosar 1029, f. 144.
  • 6. ^ Dan Antoniu, George Cicoș, op. cit., p. 254.
  • 7. ^ Ioan Hudiță, Jurnal Politic.1 ianuarie - 24 august 1944, Editura Roza Vânturilor, București, 1997, p. 175
  • 8. ^ Dinu G. Giurescu, op. cit., pp. 110-111
  • 9. ^ Prof. dr. Ioan Scurtu, 4 aprilie 1944 – Nu trebuie uitat
  • 10. ^ Ibidem
  • 11. ^ Alexandru Armă, Sorin Turturică, Misiuni de sacrificiu. Grupul 1 Vânătoare în apărarea teritoriului (aprilie-iunie 1944), Editura Militară, București, 2011, p 50-51
  • 12. ^ Aviația română pe frontul est și în apărarea teritoriului. 1 ianuarie 1943-23 august 1944, Vol II, Editura FAST PRINT, 1994, pp.309-310
  • 13. ^ Dan Antoniu, George Cicoș, op. cit., p. 164
  • 14. ^ Ibidem, p. 163
  • 15. ^ Ioan Dragoș Stinghe, Destinul tinereții noastre, Editura Militară, București, 2005, pp. 203-204
  • 16. ^ AMR, fond 5478, dosar 8007, f. 162
  • 17. ^ Ibidem, f. 190
  • 18. ^ Aviația română pe frontul est și în apărarea teritoriului. 1 ianuarie 1943-23 august 1944, pp. 387 - 389
  • 19. ^ ANIC, fond PCM-Cab. Mil., dosar 94/1944, f. 5
  • 20. ^ Armă Alexandru, Sorin Turturică, op. cit., p. 54
  • 21. ^ Ibidem, pp. 55-56
  • 22. ^ Interviu luat lui John McCormick de Victor Marin de la postul de radio „Europa FM” în anul 2012.
  • 23. ^ Armă Alexandru, Sorin Turturică, op. cit., p. 56
  • 24. ^ ANIC, fond PCM - Cab. Mil., dosar 94/1944, f. 5.
  • 25. ^ Prof. dr. Ioan Scurtu, 4 aprilie 1944 – Nu trebuie uitat
  • 26. ^ Radu Mihai Dimăncescu, op. cit., pp. 104-105
  • 27. ^ Ioan Hudiță, op. cit., p. 176
  • 28. ^ Barrett Tillman, op. cit., p. 68