Săptămâna Roșie (28 iunie - 3 iulie 1940) sau Basarabia și evreii
Post-Scriptum 4 martie 2004
4 Aprilie 1944
Peste o lună de zile - la 4 aprilie 2004 - se vor împlini 60 ani de la Masacrul din Gara de Nord și Triaj București - victime: în majoritate refugiați din Basarabia, Bucovina de Nord și Herța, adunați în vederea „dispersării în vestul țării”; autori: americanii.
Nu există familie de basarabean, bucovinean, herțean care să nu aibă doi-trei-patru membri (civili) împușcați de komisarii NKVD, începînd din 28 iunie 1940, sau dispăruți fără urmă în Siberia cea de ghiață; și nu există familie de basarabean, de bucovinean de nord, de herțean - ba chiar din nordul Moldovei propriu-zise (de unde românii fugiseră de ruși, începînd din martie 1944) care să nu aibă măcar un membru ucis în Bombardamentul American din 4 aprilie al Gării de Nord. Numai că despre autorii masacrului nu se vorbește nici în ziua de azi decât cu mari rețineri, de teamă că vinovații de uciderea a mii și mii de civili ne vor pedepsi, ei - pentru ne-tăcere. Fiindcă totdeauna, peste tot călăul a avut idei puține, în schimb, fixe: victima nu trebuie să deschidă gura, nu are voie să se plângă de ceea ce a suferit - altfel riscă să fie tratată de: anticomunism, de antisemitism, de antiamericanism - și să suporte consecințele.
Și familia mea are mortul ei de la 4 aprilie 1944: Ignat Goma, fratele mai mic al tatei - cel mai-mare, Ion Goma avea să piară, în octombrie același an, de foame și de sete într-un lagăr de „trădători ai Patriei Sovietice” (cumva la Bălți?): prizonieri de război români originari din Basarabia și din Bucovina de Nord capturați după 23 august 1944.
Despre acestea și despre altele am scris în Din calidor, în Arta Refugii, în Astra, în Sabina, în Roman intim…
De cum am fost liberați din Lagărul „de Repatriere în Siberia” de la Sighișoara, la sfârșitul lunii mai 1945, l-am căutat prin Crucea Roșie pe fratele tatei, Ignat. Până în februarie 1967, când a murit tata, nu am primit vreo informație. Știam atât: înainte de 4 aprilie 1944 locuia pe Calea Griviței…
După: nu mai locuia nicăieri.
Acest lucru îl știam de atunci: că nu știm nimic.
Însă, după trecerea a 33 ani, în aprilie-mai 1977 când am fost re-re-re-arestat, am aflat din gura colonelului securist Vasile Gheorghe, apoi din a generalului și mai securist Pleșiță că nici nu trebuie să știu, pentru că „întâmplarea aia” a fost și rămâne secret de stat!
Am dedus - atunci; mi s-a confirmat apoi:
- în acel moment (oricum, între 4 aprilie și 23 august 1944) guvernul Antonescu nu avea interes să-i irite pe americani acuzîndu-i de crime împotriva omenirii: trata cu ei, la Cairo, la Stockholm (!) ieșirea țării din război - deci a impus tăcerea asupra întâmplării;
- de la 23 august 1944 până în martie 1965, guvernul comunist al lui Dej, impus de ruși, chiar de era antiamerican, nu avea interes să vorbească despre întâmplare: ar fi trebuit să amintească despre sutele de mii de români (considerați „cetățeni sovietici, trădători de patrie” - sovietică) re-fugiți din calea năvalei hoardelor rusești;
- după martie 1965, Ceaușescu ar fi putut vorbi de întâmplare, dacă ar fi fost cu adevărat independent de ruși (în ciuda Războiului Rece, americanii și rușii aveau/au secrete comune de păstrat - printre altele: numărul evreilor lichidați de germani, numărul germanilor, al românilor civili uciși de Aliați…);
- după decembrie 1989: cine să aducă vorba despre întâmplarea de la 4 aprilie 1944?:
- Iliescu? - el știa, dar câte altele știa el, însă a tăcut, tace, ca un disciplinat activist comunist (iar de la o vreme, cu obrăznicie, pretinde că în decembrie 1989 acționase ca… om al americanilor încă din… 1981!);
- Constantinescu? - cel care se lăuda că este basarabean, fiindcă s-a născut la Tighina (ei și?, cunosc pe cineva pe care maica sa îl născuse într-un avion: înseamnă că este avionean?) - nu știa, nu a știut, nu va ști nimic, nicicând;
- Coposu? - Tatăl Nației îi tratase de… minoritari pe basarabenii și pe bucovinenii veniți în decembrie 1989 să ceară alipirea la Patria Mamă - de care el (și Măgureanu) nu avea(u) nevoie!;
- istoricul Zoe Petre? - Doamne ferește!, să-și strice dosarul propriului serviciu de cadre, scriind adevărul istoric - despre întâmplare? În apărarea „românofonilor”? Dar unde ne trezim?
- G. Adameșteanu? G. Liiceanu? - ei sânt niște bieți olteni, nu se amestecă în treburile interne ale întâmplărilor… Republicii Moldova!
Câți civili au fost uciși atunci (numai în 4 aprilie, fiindcă Bucureștiul a fost supus altor raiduri aeriene) de bombele americane? „Între 5.000 și 25.000”- evantaiul larg vine de la… secretul de stat sub trei dictaturi…
Crima americanilor - uciderea în masă, a civililor - la 4 aprilie 1944 în Gara de Nord a Bucureștiului - a fost, cronologic, prima din cel de al doilea război mondial:
- a doua: în februarie 1945: uciderea a cca 630.000 femei, copii, bătrâni, doar la Leipzig și la Dresda; ca și la București, în 1944, cu toții erau refugiați din Est;
- în august același an: la Hiroshima și la Nagasaki: 130.000+40.000 - cu toții civili…
Când vor fi - și ei, americanii - judecați la un Nürnberg? Măcar și-au cerut iertare pentru crima împotriva civililor români uciși în 1944?
Pe când un Memorial al victimelor americanilor (începînd cu băștinașii indieni masacrați, cu negrii ținuți în sclavie, cu chinezii lucrînd în condiții de sclavaj - continuînd cu japonezii cetățeni americani internați în lagăre de concentrare după Pearl Harbour, cu japonezii-japonezi, cu vietnamezii, cu sârbii, cu somalienii, cu afganii, cu irakienii - și cu palestinienii, pentru neasistență, chiar complicitate la crimele israelienilor) - înălțat în fața Capitoliului?
P.S. iunie 2006
„Ambasadorul Taubman și ministrul Atanasiu au inaugurat «Monumentul Eroilor Americani» din București (27 mai 2006)”
Mihai DIAC
„Ambasadorul SUA la București, Nicholas Taubman și ministrul Apărării Naționale al României, Teodor Atanasiu, s-au întâlnit ieri dimineață în Parcul Cișmigiu, pentru a inaugura «Monumentul Eroilor Americani» din București. Monumentul este dedicat celor 378 de militari americani care au murit pe teritoriul României în al doilea război mondial «Monumentul este dovada tăcută, dar permanentă a sacrificiului pe care eroii americani l-au făcut pentru a ne apăra libertatea. Și-au părăsit casele și familiile. Nu s-au mai întors. Astăzi îi onorăm» (subl. mea, P.G.) a declarat Nicholas Taubman. Cu privire la situația din prezent, ambasadorul SUA a amintit că «o amenințare la adresa libertății într-un colț al lumii este o amenințare la adresa libertății pretutindeni» și s-a declarat mândru că militarii români și americani sunt împreună în Afganistan, Irak și Balcanii de vest, pentru «combaterea terorismului și promovarea libertății».”
Iată că „ambasadorul USA” Taubman se ocupă nu doar de interesele Israelului în România, dar și de pura și simpla falsificare a istorie - prin inversare:
- cei „378 de militari americani” erau în realitate aviatori de bombardiere;
- bombardierele pilotate de aviatorii „eroi americani” cum le zice Taubman cu o insolență egalată doar de minciună, departe de a fi consimțit la… „sacrificiul pe care l-au făcut pentru a ne apăra libertatea” (carevasăzică: libertatea noastră, a românilor!) ne-au agresat, ne-au atacat mișelește, ne-au incendiat sonde și gări și case, ne-au ucis - mai cu seamă în 4 aprilie 1944 în Gara de Nord din București.
Dar cum îndrăznește ambasadorul american Taubman să prezinte negrul drept alb? Pe când un monument al aviatorilor americani care îi „liberaseră” pe vietnamezi?;
Dar cum îi rabdă pământul pe guvernanții României să accepte o asemenea deturnare a adevărului - și a sângelui?
Cum… Dacă au acceptat că ai noștri sunt vinovați de asasinarea a 400.000 de evrei, de ce nu ar ridica din umeri și ar zice că unde merge mia, merge și suta… eroismului aviatorilor angloamericani care atâta ne-au ucis (ca pe unchiul meu, Ignat Goma, fratele mic al tatei, dispărut în molozul Gării de Nord la 4 aprilie 1944), încât… ne-au liberat! Să recunoaștem: nu doar românii de la „conducerea țării” sunt persoane fără cultură, fără morală, fără demnitate, dar și polonezii, dintre care un erou al „Solidarității”, Bronislaw Geremek, pe când era el ministru de externe (să nu uit: și dânsul istoric de meserie…) a mulțumit americanilor că… „salvaseră Polonia de două ori: prima de naziști [când i-au salvat americanii pe polonezi de naziști?, întrebarea mea, de ne-istoric], a doua oară de comuniști” [când, Dumnezeule Mare, i-a salvat America de comuniști? - Polonezii s-au salvat singuri-singurei, ajutați doar de compatriotul lor Wojtyla, Papa Ioan Paul al II-lea!]
Gură spurcată, profețesc:
Tot o otreapă securistă ca V. C. Tudor are să vorbească despre masacrul de la 4 aprilie 1944. El - a mai apărat cauza Basarabiei și Bucovinei ( așa cum a făcut-o, dar a făcut-o), în timp ce români-bravi, ne-securiști se scufundau în pământ până la brâu - cu capul în jos - ca să nu se afle că ei ar ști ceva-cumva…
Să așteptăm, deci ca unul de teapa lui V. C. Tudor să umble în arhivele polițiilor succesive, să ne comunice, el, adevărul despre 4 aprilie 1944? Să ne dea, el, lista victimelor bombardamentelor americane? Să confirme el dacă pata-verde-fără-nume (înainte de 1989) din nordul Capitalei și, în recentele hărți numită: „4 aprilie” este într-adevăr locul în care au fost depozitate (cine propune un alt termen?), după 4 aprilie 1944, resturile umane amestecate cu molozul caselor distruse?
Loc putînd fi numit - și după 60 ani: cimitir?
Groapă comună? Groapă de gunoi?
P.P.S.
(din studiul „Prizonieri de război în România” de Alesandru Duțu, Florica Dobre, Andrei Șiperco - Magazin istoric nr. 3 mar. 1997):
„Primul raid aerian asupra României: la 12 iunie 1942; 1 august 1943: un nou asalt asupra zonei petrolifere Ploiești, considerată de W. Churchill «rădăcina pivotantă a puterii germane»; de atașatul militar american la Cairo, colonelul Bonner F. Fellers: «obiectivul strategic al războiului». Între 4 aprilie si 19 august 1944, alte atacuri din cadrul «Bătăliei Ploieștilor», pe care generalul N.F. Twining o aprecia ca fiind «una din cele mai mari epopei ale celui de-al doilea război mondial».
„Pierderi considerabile [din partea românilor] (circa 193 miliarde lei, prețurile din 1945), peste 7.500 morți si peste 7.800 răniți. Pierderile anglo-americanilor: 324 avioane doborîte (286 americane și 38 engleze) și numeroși piloți uciși sau capturați.
„Din 1.156 prizonieri angloamericani aflați în România în august 1944, majoritatea erau americani, oameni foarte tineri, cu o vârsta medie de 22 ani. Considerau România «teritoriu ocupat de germani, lipsit de libertate și autonomie politică», reproșau [României] de «a fi furnizat Germaniei petrolul, oferindu-i astfel un sprijin mai eficace chiar decât colaborarea militară». Erau convinși ca la sfârșitul războiului S.U.A. aveau să impună Uniunii Sovietice «frontierele Europei de mâine, determinate în lumina principiilor de libertate și democrație». Considerînd că alianța cu U.R.S.S. convenea Statelor Unite atâta timp cât «noi dăm material și ei sânge», ei apreciau ca eforturile americane aveau sa fie dirijate «în sensul organizării unor mari confederații care să conducă finalmente la crearea Statelor Unite ale Europei».
„Impresionați de modul în care erau tratați de către autoritățile românești și de populație, piloții prizonieri au declarat în unanimitate că «regretă în mod sincer cele întâmplate» (victimele omenești), că au avut ordine stricte să bombardeze «numai obiective militare”. Altitudinea mare de zbor, instrucția incompletă a unor echipaje, reacția fermă a artileriei antiaeriene și a aviației de vânătoare româno-germane, arătau ei, i-au pus în situații dificile, bombele nemaiputînd fi lansate cu precizia cuvenită. Semnificativă este în această privință precizarea piloților englezi: «Nu avem de ce să urmărim teroarea în România deoarece această țară nu are posibilitatea să facă altceva decât exact ceea ce face acum. Putem să bombardăm orașele ei zi și noapte; prin aceasta nu se poate spera nici o schimbare politică atâta vreme cât trupele roșii au invadat o mare parte din teritoriul ei și amenință cu invadarea restului. Situația României este din cele mai nenorocite și în Anglia se cunoaște lucrul acesta.»
„Avînd o îndelungată experiență de zbor, aviatorii britanici erau «foarte disciplinați și respectuoși, în contrast cu prizonierii americani, nepătrunși de disciplina militară și foarte degajați în discuțiuni», după cum consemna un document militar românesc. Ei respectau «cu strictețe păstrarea secretului militar”, refuzînd, la interogatorii, «în cea mai politicoasă formă» sa dea relații cu caracter militar. Cultura lor generală era superioară celei a camarazilor lor americani, cunoscînd mai bine problemele specifice românești. Dar și ei au ignorat pericolul sovietic, apreciind că în momentul în care se va dovedi ca U.R.S.S. va urmări «anexiuni teritoriale și răspândirea comunismului în dauna libertății și democrației», se vor lua măsuri. Erau convinși că mai târziu sovieticii «vor fi siliți să-si retragă trupele» (s.m. P.G.).
„Englezii îi considerau pe americani «novici în aviație și amatori în război». Americanii îi ironizau pe englezi - «de ce mai vizați când bombardați, ca tot nu nimeriți nimic?» (lansaseră bombe la întâmplare, inclusiv cele șase căzute în curtea Regimentului «Mihai Viteazul» din București, în fața dormitoarelor în care fuseseră cazați aviatorii americani). În replică, englezii le spuneau că trecînd prin București au văzut «vreo 6.000 de bombe americane căzute în alte locuri decât obiectivele cărora le fuseseră destinate».
„Cu tot tragismul unor situații, autoritățile și populația românească au făcut dovada unor sentimente și atitudini la care prizonierii nu se așteptau. Mulți au declarat că după ce oamenii aflau că sunt americani și nu ruși, sătenii încetau «orice acțiune de molestare», i-au «așezat la masă, le-au dat să mănânce, să bea, au stat de vorbă cu ei, le-au dat o mică provizie de merinde, după care au anunțat jandarmii și i-au predat». În mai toate cazurile, prizonierii au rugat «să nu fie predați autorităților germane».
„Prizonierii valizi capturați la 1 august 1943 au fost internați în curtea Seminarului central din București, cei răniți la Spitalul de zona interioară nr. 415 din Sinaia. La 24 septembrie 1943, prizonierii din București au fost transferați în Lagărul de la Timișul de Jos, cazați în două clădiri: vila funcționarilor Primăriei municipiului Brașov (56 locuri) și vila Primăriei orașului Giurgiu (30 locuri). «Cazarea - menționează un document al M.St.M. - este asigurată în foarte bune condițiuni și pentru iarnă, toate camerele avînd sobe de teracotă, instalații de baie și closete în interior».
„Prizonierii au primit solda corespunzătoare gradelor din armata română, dispuneau de popotă (cantină) separată, costul mesei (în limita a 200 lei) fiind reținut din soldă. Suma rămasă disponibilă era folosită de fiecare pentru cumpărături, inclusiv pentru alimente neraționalizate. Deoarece art. 11 al Convenției de la Geneva nu prevedea acordarea de solde și pentru subofițeri și trupă, acestora li s-au alocat sume pentru cele necesare, egale cu al ostașilor români. Ulterior, guvernul român a hotărît sa plătească solda și subofițerilor și trupei și să înființeze și pentru ei o popotă, cheltuind pentru fiecare persoană 120 lei pe zi (s.m. P.G.).
„În primăvara anului 1944, sporind numărul de prizonieri anglo-americani, la București a fost înființat Lagărul nr. 14, unde prizonierii cazați, chiar dacă nu s-au bucurat de aceleași condiții ca cei de la Timișul de Jos, au avut posibilitatea să «se întreacă în turnee de bridge, să monteze un spectacol de estradă și alte mijloace de amuzament». «Ne tratează mai bine ca pe soldații lor» (Frederich C. Mee). Thomas Fallon își informa familia ca «toți băieții sunt foarte recunoscători» pentru că li se promisese ca în fiecare duminică li se va oficia «slujba religioasă catolică», iar James E. Mann remarca cum în spitale «lumea ne tratează ca și cum am fi de-ai lor».
„Autoritățile române au făcut ca repatrierea foștilor prizonieri să se facă rapid si în perfectă ordine. Chiar dacă, în vara anului 1944, au trebuit să suporte, alături de întreaga populație a Capitalei, consecințele intensificării bombardamentelor executate de camarazii lor, prizonierii anglo-americani avuseseră ocazia să se convingă de «spiritul de umanitate și de sentimentele creștinești cu care au fost întâmpinați» ”.
Nota autorului: Din textul de mai sus aflăm că prizonierii americani și englezi care încercaseră să evadeze fuseseră pedepsiți prin trimiterea în Lagărul de prizonieri nr. 1 de la Slobozia-Ialomița… În 1943 tatăl meu, Eufimie Goma era internat acolo, ca „prizonier sovietic” (arestat de NKVD în ianuarie 1941, în Basarabia cedată, deportat în Siberia, în 1942 a fost încorporat cu forța în… Armata Roșie; în ianuarie 1943 luat prizonier de germani, dirijat spre România, ca repatriat, ajunsese în… lagăr (am mai povestit de o sută de ori întâmplarea, am s-o mai povestesc de două sute). Când, după nouă luni (!) a fost liberat, a venit și cu două fotografii făcute în lagăr (reproduse de Andrei Vartic în ediția a II-a din Din Calidor, Biblioteca Basarabia, Chișinău, 1993, la paginile 241 și 252): în fotografia de grup, după indicațiile tatei, erau - în afară de ruși: un sârb (de-al lui Tito), un francez și un aviator englez (insul cu ochelari rotunzi, așezat, ultimul din dreapta).
Sursă: http://www.paulgoma.com/saptamana-rosie-eseu/?aid=358&sa=1