Relatări
Radu Mihai Dimăncescu
Între alții, tânărul Radu Mihai Dimăncescu s-a deplasat cu bicicleta spre gară imediat după ce zgomotul avioanelor a dispărut. Impresionat, peste ani acesta își amintea: „Am luat-o în primul rând prin Piața Domeniilor. Pe strada aviator Stâlpeanu și pe bulevardul Filantropia am văzut mai multe membre aruncate de suflul bombelor. Îmi amintesc și acum de mâna dislocată a unei femei. Avea inelele pe degete. Am pedalat pe Filantropia spre Banu Manta. Pe drum am fost atras de lumea care alerga pe strada Karol Knappe (paralelă cu Virgil Pleșoianu), unde erau înșirate proaspăt, pe trotuar, vreo 20-30 de trupuri, victime ale suflului bombelor căzute în vecinătate. Vecinii aduseseră lumânări care ardeau direct pe trotuar. Am ajuns pe Titulescu. Erau oameni uciși din cauza suflului. De-a lungul căii ferate, la Basarab și Gara de Nord, șinele erau în poziție verticală și torsionate. Magazinele de pe Calea Griviței ardeau, încât cu greu te puteai adăposti pe firul drumului (străzii). Fierbințeala dezastrului dogorea dinspre ambele trotuare. De la Gara de Nord spre oraș nu fusese înregistrate nicio avarie. În schimb, înspre Chitila și Bucureștii Noi, trenurile fuseseră parcă răsucite în aer.”
Maria Cantacuzino Enescu
Maria (Maruca) Cantacuzino-Enescu era împreună cu soțul, compozitorul și dirijorul George Enescu, în palatul din Calea Victoriei (Casa cu Lei). Peste mai mulți ani, ea avea să scrie: „Pe cerul senin de primăvară, huruit, salve de artilerie neașteptate, explozii care ne smulg ușile din balamale, detonări formidabile făcând țăndări geamurile în locul în care George Enescu își compunea cvartetul în mi bemol major. Alt cutremur, provocat de această dată de nebunia ucigătoare a oamenilor, răstoarnă și dărâmă peste tot în jurul nostru casele peste locatarii lor, porumbeii zboară înnebuniți în strălucirea metalică a rachetelor luminoase. Ultimul răcnet al geniului tehnic al secolului… progresele civilizației! Care întunecă albastrul cerului, acoperă soarele.”
Profesorul universitar Ion Hudiță
Conferențiarul universitar Ion Hudiță, viitor ministru al agriculturii și al domeniilor publice, nota că în cursul dimineții a fost la Universitate, unde a discutat cu rectorul Horia Hulubei, după care a decis să se întoarcă acasă în cartierul Vatra Luminoasă. „De-abia m-am urcat în tramvai – era unu și un sfert – și s-a auzit alarma. Când să trecem de Piața Brătianu, sergenți de stradă și un comisar au oprit toate tramvaiele, invitând lumea să se adăpostească unde poate. Mă îndrept spre Piața Rosetti și văzând toată lumea alergând îngrozită, m-am adăpostit în gangul unei clădiri vechi.”
„Vai de bieții refugiați din Moldova, care după ce și-au părăsit gospodăriile, își văd acum pierdute în Gara de Nord puținele lucruri pe care le mai putuseră salva.”
Ivor Porter, spion englez
Ivor Porter, spion englez reținut din decembrie 1943 în localul Comandamentului Jandarmeriei, împreună cu colegul său (tot spion) A.G. Chastelain, juca bridge. Peste mai mulți ani avea să noteze că în ziua de 4 aprilie 1944, pe la ora 13,45 a auzit „avioanele de vânătoare trecând deasupra noastră, dar nu le-am dat nici o importanță; zece minute mai târziu, primul covor de bombe a căzut în direcția Gării de Nord. Ne-am uitat pe fereastră până a sunat telefonul și i s-a spus subofițerului să ne conducă la adăpost. Prima oară am stat acolo doar patruzeci de minute.
Nu era un adăpost în adevăratul sens al cuvântului, era doar un coridor la subsol. Femei plângeau într-un colț, convinse că rudele lor care locuiau în zona Gării de Nord fuseseră omorâte. Gardienii simțeau nevoia să iasă să vadă ce se întâmplă, dar erau obligați să stea cu noi; ca prizonieri eram în aceeași barcă cu ei. Chas [Chastelain] cânta la muzicuță și noi pălăvrăgeam despre război, prizonieri sau gardieni la fel de excitați de această schimbare în plictisul cotidian.”
Scriitorul Mihail Sebastian
„La început crezusem că e un exercițiu (fusese unul cu 3 ore mai devreme). Pe urmă, cînd au început bubuiturile, am crezut că sunt ale artileriei. Au fost vreo două zguduituri mai puternice, dar parcă nu de bombă.”
„Cînd am ieșit în curte am văzut plutind nenumărate hîrtii colorate (manifeste probabil) și am crezut că într-adevăr avioanele nu aruncaseră altceva decît manifeste… Primele zvonuri venite din oraș (o bombă pe Brezoianu, una pe Strada Carol) mi s-au părut născociri. Cînd am ieșit spre centru, o stranie agitație nervoasă însuflețea străzile, parcă mai mult din curiozitate decît din groază. Abia mai tîrziu ne-am dat seama de întinderea dezastrului.”
Academicianul Gheorghe Zane
„Alarmă ca și în zilele precedente. Populația a crezut că este vorba de un nou exercițiu și s-a ascuns în adăposturi.”
„Deodată a început să cadă o ploaie de bombe dinspre Gară înaintând în faimosul «covor» spre centru. Ne-am refugiat în subsolul hotelului Union la care locuiam, fără să ne dăm seama de primejdia acestui fel de adăpost. Bombele cădeau în jurul nostru, continuu… Afară părea că un infern se declanșase. În adăpost, copiii au început să plângă și unele femei să scoată țipete. Încet, încet, bubuiturile s-au rărit, până când, după vreo oră, nu s-au mai auzit.”
„Bombardamentul din 4 aprilie și cele următoare n-au adus, cred, nici un folos militar anglo-americanilor; războiul era decis când ele au început, n-au adus, sigur, nici un folos politic. Opinia publică și fruntașii politici aveau la această dată atitudinile fixate. O serie de crime inutile, comise în numele eliberării Europei.”
N.D.
[..] N.D. este un domn încântător, ajuns la o vârstă venerabilă. În timp ce colegii de generație vorbesc doar banalități sau despre boli și politică, câteodată prea vocal după gustul meu, N.D. povestește despre viața dumnealui, care nu a fost deloc ușoară, cu un discurs echilibrat care m-a emoționat teribil. [..] Este pasionat de istorie și lectură, are și acum curiozitatea avidă a unui copil la vârsta de ce-urilor, iar din acest motiv fiecare conversație cu dumnealui îmi dezvăluie o nouă lume.
Slt. aviator Mirel Stoenescu
„Am decolat de pe aerodromul Ziliștea, alcătuind o formație avându-l «cap» pe locotenentul german Plötz și alături «la aripă» pe partenerul meu de celulă slt. av. Bebe Stănciucu, excelent pilot, devotat camarad și prieten. Când am ajuns deasupra Bucureștiului, Triajul și Gara de Nord fumegau puternic, semn că bombardierele își atinseseră ținta (aveam să aflu peste câteva zile că și casa părintească, din cartierul Gării, fusese făcută una cu pământul de o bombă nimerită «în plin»). O formație de circa 60 de bombardiere tocmai luase «capul de întoarcere», zburând cu viteza maximă. În aer era o învălmășeală de nedescris: zeci de avioane de vânătoare de zi și de noapte, de toate tipurile, încrucișându-se năvalnic și atacând temerar grupul de bombardiere, din toate direcțiile, la care se adăuga tirul puternic și dens al artileriei AA îndreptat și împotriva noastră (avionul Me-110 având ampenaj dublu de direcție și două rezervoare suplimentare sub planuri, era confundat de ACA cu bombardierul B-24). Urmărirea a fost anevoioasă, dat fiind performanțele modeste ale avionului Me-110, ca plafon și viteză de drum. Am reușit cu greu să luăm înălțime și am atacat de deasupra, lateral, trăgând cu tot armamentul de bord; am degajat apoi la 3-400 m distanță, spre a evita barajul bombardierelor B-24, care trăgeau «în arici». Este greu de imaginat, dar totuși perfect adevărat: am tras atunci, pentru prima oară, cu armamentul de bord al Me-110, deci «pe viu». Am repetat atacurile într-o stare de euforie crescândă, fără a-l scăpa din ochi pe Stănciucu care, la un moment dat, s-a repezit nebunește în ploaia de trasoare inamice, care se încrucișau cu cele proprii. Am degajat «in extremis» și când am revenit i-am căutat cu priviri neliniștite, temătoare chiar, în nemărginirea dimprejur; nu erau nicăieri… Formația de Boeing-uri se depărtase simțitor, trecusem Oltul de mult în direcția Craiovei, benzina se împuținase, ca și rezerva de oxigen. Am luat legătura prin radio cu Otopenii, spre a putea ateriza la nevoie, apoi am luat direcția Buzău, reușind să aterizez la Ziliștea cu benzina pe sfârșite și avionul bine… ciuruit. Despre Stănciucu nicio veste, în timp ce două echipaje germane doborâte fuseseră recuperate. […] La 6 aprilie, spre seară, am primit vestea tragică: avionul lui Stănciucu fusese găsit sfărâmat… Din resturile avionului au fost recuperate cu greu două cadavre carbonizate…”
Slt. aviator Ioan Dragoș Stinghe
Decolat de pe Pipera cu Escadrila 58, sublocotenentul aviator Ioan Dragoș Stinghe își amintea: „Întâi a fost un exercițiu de alarmă. […] Spre prânz au urlat iarăși sirenele și s-a zis că exercițiul se repetă… Cam așa am spus și noi, cei care eram în alarmă pe Pipera și care de-abia ne alimentaserăm avioanele după exercițiul matinal, dar am decolat și ne urcam spre 5.000 de metri, când am văzut sub noi exploziile bombelor, iar cu vreo 2.000 de metri deasupra noastră masiva formație de bombardiere argintii care le presărase «în covor» peste Capitală. Cred că trecuserăm prin ploaia de bombe fără să ne dăm seama. Era ora 14 fără cincisprezece minute. M-am șters la ochi, căci nu-mi venea să cred. Bucureștiul bombardat! Dar acolo era mama, erau surorile mele, erau atâtea rude și prieteni! Trebuie să recunosc, acesta mi-a fost primul gând și imediat m-au apucat o furie și totodată o exaltare cum nu simțisem niciodată. Am pus motorul în plin și am urcat cât a putut avionul de repede. Pe măsură ce m-am apropiat de formația de fortărețe mi-am dat seama de masivitatea ei – erau cel puțin 30 de avioane «Liberator» –, iar după ea veneau alta și alta (Escadra 47 americană, cu 5 grupuri decolate de pe aerodromuri din sudul Italiei). În total, 170 de aparate, fiecare nu numai cu bombe, ci și cu puternic armament pentru lupta contra celor ce ar fi îndrăznit să le atace. Și totuși, noi le-am atacat. Au fost pierderi de ambele părți, dar, dincolo de durerea pentru pierderile noastre și de satisfacția pentru celelalte, mi-am dat seama de adevărul că nu eram încă pregătit pentru a lupta împotriva unui asemenea inamic. Iar acest adevăr, alăturat sinistrelor aspecte ale Bucureștiului, pe care le-am văzut pe seară, când am reușit să ajung la casa mamei, m-au făcut să nu pot lipi geană de geană în noaptea aceea…”
Lt. aviator John McCormick
„„Eram într-o formație de șase avioane care zburau la joasă altitudine. Liderul formației a virat brusc la dreapta, ceea ce ne-a lăsat cumva descoperiți… Eu eram în ultimul avion din formație și am fost doborât de un Messerschmitt [109 – n.n.]. Toți din formație fuseseră doborâți deja. Avionul de vânătoare mi-a distrus două dintre cele patru motoare și bombardierul a luat foc. Operatorul radio și unul dintre mitraliori erau în partea din față a avionului și au fost uciși pe loc. Mitraliorul din cupola de sus a rămas fără muniție, dar a continuat să miște mitraliera ca să mai sperie avioanele de vânătoare. Nu și-a părăsit postul și a fost ucis și el. Am pierdut cinci oameni atunci. Avionul luase foc și intrase în picaj. Am pierdut controlul și nici măcar nu ne puteam mișca mâinile din cauza forței gravitaționale… Când avionul a intrat în vrie și se îndrepta spre pământ, copilotul și cu mine am sărit prin partea dreaptă și am putut să ne deschidem parașutele, în timp ce cei care au sărit prin stânga au fost zdrobiți de fuzelaj. Când mi-am deschis parașuta am observat că din ea lipsea o bucată și m-am gândit că nu fusese împăturită bine. Dar apoi am înțeles că asta se întâmplă cu parașutele atunci când sunt deschise la viteză prea mare. S-a sfâșiat complet. Pe măsură ce mă apropiam de pământ încercând să trag aer în piept, pentru că plămânii erau plini de fum, un avion a trecut pe lângă mine și m-am gândit că este chiar avionul care m-a doborât. Mă gândeam că o să mă împuște și mă pregătisem să simt niște gloanțe, dar a virat dreapta și mi-a făcut cu mâna. Era un Messerschmitt, dar nu știu dacă pilotul era român sau german. Deci, poveștile cum că trăgeau în cei care se parașutau nu erau cu totul adevărate. Mă apropiam destul de repede de pământ și am văzut un câmp arat, undeva lângă un orășel. O țărancă m-a văzut și a luat-o la fugă. Am lovit pământul destul de tare. Piciorul drept mă durea foarte rău și nu puteam să merg. Am rămas întins pe pământ și când am ridicat privirea am văzut niște țărani. Purtau căciuli de blană și aveau furci și puști, iar unul dintre ei mi s-a adresat: «Deutsch?» Mă întrebase dacă sunt german și am dat din cap că nu. «Ingles?» Nici. «Americanski?» Am dat din cap că da. În momentul acela omul m-a îmbrățișat și a zis «prietene». Am fost doborât undeva în apropiere de Dunăre și mă gândeam că nu mă mai aflu în România, ci în Bulgaria sau în Iugoslavia. Toată lumea era fericită și omul acela m-a dus într-un oraș…””
Un articol de Paul Goma
Peste două zile - la 4 aprilie 2004 - se vor împlini 60 de ani de la Masacrul din Gara de Nord și Triaj Bucuresti; victime: în majoritate refugiați din Basarabia, Bucovina de Nord și Herța, adunați în vederea „dispersării în vestul țării"; autori: americanii.
Nu există familie de basarabean, bucovinean, herțean care sa nu aibă doi-trei-patru membri (civili) împușcați de komisarii NKVD, începând din 28 iunie 1940 sau dispăruți în Siberia cea de gheață; și nu există familie de basarabean, de bucovinean de nord, de herțean - ba chiar din nordul Moldovei propriu-zise (de unde românii fugiseră de ruși, începând din martie 1944) care să nu aibă măcar un membru ucis în Bombardamentul American din 4 aprilie al Gării de Nord.
Numai că despre autorii masacrului nu se vorbește nici în ziua de azi decât cu mari rețineri, de teama că vinovații de uciderea a mii și mii de civili ne vor pedepsi - de astă dată, pentru ne-tăcere. Fiindcă totdeauna, peste tot, călăul a avut idei puține, în schimb, fixe: victima nu trebuie să deschidă gura, nu are voie să se plângă de ceea ce a suferit - altfel riscă să fie tratată de: anticomunism, de antisemitism, de antiamericanism - și să suporte consecințele.
Și familia mea are mortul ei de la 4 aprilie 1944: Ignat Goma, fratele mai mic al tatei - cel mai-mare, Ion Goma, avea să piară, în octombrie același an, de foame și de sete într-un lagăr de „trădători ai Patriei Sovietice": prizonieri de război români originari din Basarabia și Bucovina de Nord capturați după 23 august.