N.D.
[..] N.D. este un domn încântător, ajuns la o vârstă venerabilă. În timp ce colegii de generație vorbesc doar banalități sau despre boli și politică, câteodată prea vocal după gustul meu, N.D. povestește despre viața dumnealui, care nu a fost deloc ușoară, cu un discurs echilibrat care m-a emoționat teribil. [..] Este pasionat de istorie și lectură, are și acum curiozitatea avidă a unui copil la vârsta de ce-urilor, iar din acest motiv fiecare conversație cu dumnealui îmi dezvăluie o nouă lume.
Q: Ce v-a determinat să iubiți istoria?
A: O nenorocire petrecută în familia mea în timpul celui de al II-lea Război Mondial. La 4 aprilie 1944, la amiază, a fost un mare bombardament al aviației americane. Era primul bombardament asupra Bucureștiului. De obicei se bombarda Ploieștiul care era al II-lea obiectiv, protejat militar, după Berlin. Petrolul nostru era sursa lor de război. În acea perioadă se făceau frecvent exerciții de apărare împotriva bombardamentelor. Pe 4 aprilie a fost unul cu 2 ore înainte, motiv pentru care la alarma aeriană, de la amiază, lumea nu a reacționat. Asta explică numărul extrem de mare de victime. Oamenii au realizat pericolul doar atunci când au văzut avioanele, dar era deja prea târziu. Bombardamentul a fost focusat pe zona Gării de Nord și cartierul Grivița. Centrul orașului a fost mai ferit, acolo au căzut doar sporadic bombe.
În seara zilei de 3 aprilie 1944 a venit o vecină la noi și i-a spus mamei că între Gara Basarab și Atelierele Grivița erau garate trenuri cu refugiați din Basarabia. Oameni chinuiți care mergeau de atâtea zile pe drum. Mama inimoasă cum era, ne-a lăsat în grija tatei, a umplut câteva coșuri cu alimente și haine, a mai luat 2 vecini și au plecat împreună la gară într-o beznă totală. Bucureștiul era atunci sub camuflaj. Pe 4 aprilie pe la 3-4 dimineața s-a întors foarte mulțumită, hotărâtă să mai meargă și în altă zi pentru a alina, în măsura posibilităților, pe nefericiții refugiați. Dar nu a mai fost să fie!
Pe 4 aprilie 1944 eram la plimbare cu tata și fratele meu, la șosea. Când a început bombardamentul, în atmosfera creată, tata m-a lăsat într-un adăpost (aveam 2 ani și 4 luni). Fratele meu, care era mai mare cu 9 ani, a fugit spre casă. La fel și tatăl meu. În fața casei era o mare de oameni, căzuse o bombă chiar în spatele casei noastre. Deși aveam beci, unde venea să se adăpostească multă lume de pe stradă, când a început bombardamentul mama nu a vrut să se ducă. Știind că eu, fratele meu și tata eram expuși, ea nu a vrut să se protejeze. Dacă ea nu s-a dus și bunica și sora mea (de 9 ani) au rămas în casă. Suflul bombei a afectat și locuința noastră. Toate 3 și-au pierdut viața. Când a ajuns tata, bunica și sora mea erau moarte. Mama a apucat să mai spună doar: „Ai grijă de copiii noștri!” Eram mic când s-a întâmplat nenorocirea, dar crescând, am conștientizat tragedia și am fost puternic marcat.
L-am întrebat pe tata: Cum a fost atunci? Am aflat că de la Gară până dincolo de Piața Chibrit pe caldarâm era plin de cadavre. Din acest motiv pe Grivița circulația a fost închisă. Lângă noi a fost o zonă unde toate casele au fost rase. Crescând eram contrariat că nimeni nu vorbește despre acest eveniment. La școală nu se spunea nimic, în presă la fel. A trecut timpul și în România Liberă au început să apară anunțuri mortuare. În ajunul lui 4 aprilie, fără să știe tata, m-am trezit și eu să fac un anunț. Era prin anii ’60. Când au văzut textul: „decedate în cumplitul bombardament american din 4 aprilie 1944”, cei de la ziar, nu au vrut să-l accepte. Au publicat doar data morții. În capul meu era că nu lezam comunismul. Americanii au bombardat. De ce? îl întrebam pe tata.
Așa am început să caut. Nu găseam nimic scris de 4 aprilie 1944. Stăteam de vorbă cu neamurile ca să aflu informații. Le obțineam cam greu. Orice referire la trecut era periculoasă în aceea perioadă. Orice conversație se încheia cu: „Te rog, nu comenta mai departe”.
Atunci am început să devin obsedat de această perioadă. Americanii au bombardat Bucureștiul. Alte capitale, care nu au format obiectul unor acțiuni militare directe, nu au fost lovite. De ce? În zonă nu existau obiective militare. Așa am început să fiu pasionat de istorie. Primele informații destul de sporadice, fără prea multe comentarii le-am găsit în istoria scrisă de C.C Giurescu și Dinu C. Giurescu (tatăl și fiul). Se relata că au fost mii de victime, o cifră exactă nefiind stabilită. Ulterior, lucrările mai recente afirmată că au fost cca 3000 de morți și cam tot atâția răniți. Toată lumea se ferea să povestească. Ulterior am văzut și relatări ale comandanților de aviație americani care au recunoscut carnagiul făcut la București. ”Atacul nostru a fost sângeros. Am ucis aproape 12.000 de oameni, 6.000 dintre ei fiind refugiați aflați în trenuri, iar ceilalți 6.000 fiind locuitori din jurul căilor ferate.”
După mărturiile rudelor, pe bulevardul Grivița cadavrele au fost lăsate 2 spre 3 zile pentru a fi identificate. Mulți dintre basarabenii uciși atunci au rămas neidentificați. Au fost atât de mulți morți, încât s-a făcut un cimitir nou numit Cimitirul „4 Aprilie”, desființat ulterior de Ceaușescu. Acum pe acel loc este Lacul Morii1. Există un paradox aici. Avem Monumentul aviatorilor americani care au căzut în timpul bombardamentelor, dar cimitirul cu morții noștri a fost desființat. Ras și pus sub ape. Nu există nici un monument al victimelor. Acest aspect mă marca teribil. A fost la gară unul modest, dar a fost desființat. Poate sunt subiectiv pentru că am fost mai lovit decât cei care nu au pierdut pe nimeni apropiat, dar totuși cum să nu faci un monument și pentru victimele românilor tăi?
Atunci nu am găsit explicația. Ulterior a venit încet-încet. Am analizat evoluția războiului, pe baza datelor din varii lucrări istorice și am strâns documente despre 4 aprilie 1944. Frontul era la fruntariile României de la Prut. În Basarabia erau armatele sovietice, iar în fața lor se aflau armatele germano-române. Rușii se temeau de confruntările din Carpați, unde nu puteau pune în valoare uriașa lor superioritate în armament. Înaintarea lor prin centrul Europei ar fi fost mult încetinită (armata rusă nu putea înainta rapid cu tancurile prin Carpați așa cum și-ar fi dorit). Ca atare, actul de la 23 august 1944 nu a fost relatat decât sub unele aspecte în istoriografia română. Subiectul în sine este mult mai vast și comportă o discuție mult mai amplă.
Q: Cum se raporta România și populația Bucureștiului la refugiații din Basarabia?
A: Refugiații veneau cu trenurile din Basarabia. Mulți dintre ei erau intelectuali vânați de bolșevici. Dacă ar fi rămas acolo erau trimiși în Siberia. Există mărturii ale armatelor germano-române, despre atrocitățile comise de ruși în 1940-1941, după intrarea lor în Basarabia, urmare a Ultimatului din iunie 1940. Din București trenurile cu refugiați erau direcționate spre alte zone ale țării. Existau programe pentru refugiați. În 1943 Mareșalul Antonescu a cerut să se întocmească un material pentru a vedea unde ar putea primi România acești refugiați. Era un program național gândit pentru a nu deregla economia țării. S-au ținut niște evidențe foarte stricte atunci. Ulterior pe baza acestora s-au regăsit foarte multe persoane. Refugiații erau dirijați spre zone unde existau carențe de anumite profesii. Se completau astfel zonele cu deficit de forță de muncă și, în particular de personal calificat.
Părinții mei, vecinii, cunoscuții vorbeau despre tragedia basarabenilor. „Sărmanii oameni!”. Erau disperați să fugă. Veneau cu trenurile, extrem de înghesuiți, numai să scape. La refugiul lor din Basarabia și-au luat cu ei mai nimic, doar strictul necesar. Lăsau tot, luau copii în brațe, o bocceluță și plecau. Veneau multe femei singure, doar cu copilul în brațe, prea speriate să rămână deoarece bărbații lor luptau în armata română pe front. Bucureștenii mergeau să-i ajute, în condițiile în care nici la noi nu era prea ușor. Duceau mâncare, haine și lucruri de strictă necesitate. Fiecare ajuta cum putea. Erau oameni înfometați, numai cu hainele de pe ei, copii neschimbați. Disperare și suferință. Mama a luat din lucrurile noastre și a dus hăinuțe, scutece și alimente. Ce a putut. Din puținul lor bucureștenii ajutau.
[..]
Notă
1 Apelând la ajutorul dnei Emilia Chebac am avut și noi onoarea de a-l întâlni pe dl N.D. și de a purta o discuție la fel de interesantă. O neclaritate din partea noastră a fost în legătură cu afirmația d-sale vis-à-vis de locația Cimitirul „4 Aprilie”. La puțin timp după acest dialog, dl N.D., reluând discuțiile cu unele cunoștințe care au trecut prin aceeași dramă, ne-a confirmat că, într-adevăr, Cimitirul „4 Aprilie” a fost (și este) amplasat în interiorul Cimitirului Calvin din Calea Giulești nr. 101, Sector 6 și nu în zona Lacul Morii.
Sursă: Emilia Chebac