Cea mai mare tragedie din istoria Bucureștiului

Marți, 4 Aprilie 1944, orele 13:45. În câteva minute, aviația americană a săvârșit un adevărat masacru asupra civililor români: aproximativ 3.000 de morți, 2.500 de răniți și alte mii de vieți distruse, fără nicio justificare militară. Foarte mulți dintre cei care-au murit au sfârșit într-o groapă comună iar azi nu au nici cruce și nici lumânare la capătâi. Anii au trecut iar uitarea s-a așternut atât peste ei cât și peste această nenorocire ce s-a abătut asupra Neamului nostru. Ca urmași ai celor trecuți în neființă avem datoria creștinească să-i readucem în memoria noastră și să le spunem că nu i-am uitat!

Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Lt. aviator John McCormick


„„Eram într-o formaţie de şase avioane care zburau la joasă altitudine. Liderul formaţiei a virat brusc la dreapta, ceea ce ne-a lăsat cumva descoperiţi... Eu eram în ultimul avion din formaţie şi am fost doborât de un Messerschmitt [109 – n.n.]. Toţi din formaţie fuseseră doborâţi deja. Avionul de vânătoare mi-a distrus două dintre cele patru motoare şi bombardierul a luat foc. Operatorul radio şi unul dintre mitraliori erau în partea din faţă a avionului şi au fost ucişi pe loc. Mitraliorul din cupola de sus a rămas fără muniţie, dar a continuat să mişte mitraliera ca să mai sperie avioanele de vânătoare. Nu şi-a părăsit postul şi a fost ucis şi el. Am pierdut cinci oameni atunci. Avionul luase foc şi intrase în picaj. Am pierdut controlul şi nici măcar nu ne puteam mişca mâinile din cauza forţei gravitaţionale... Când avionul a intrat în vrie şi se îndrepta spre pământ, copilotul şi cu mine am sărit prin partea dreaptă şi am putut să ne deschidem paraşutele, în timp ce cei care au sărit prin stânga au fost zdrobiţi de fuzelaj. Când mi-am deschis paraşuta am observat că din ea lipsea o bucată şi m-am gândit că nu fusese împăturită bine. Dar apoi am înţeles că asta se întâmplă cu paraşutele atunci când sunt deschise la viteză prea mare. S-a sfâşiat complet. Pe măsură ce mă apropiam de pământ încercând să trag aer în piept, pentru că plămânii erau plini de fum, un avion a trecut pe lângă mine şi m-am gândit că este chiar avionul care m-a doborât. Mă gândeam că o să mă împuşte şi mă pregătisem să simt nişte gloanţe, dar a virat dreapta şi mi-a făcut cu mâna. Era un Messerschmitt, dar nu ştiu dacă pilotul era român sau german. Deci, poveştile cum că trăgeau în cei care se paraşutau nu erau cu totul adevărate. Mă apropiam destul de repede de pământ şi am văzut un câmp arat, undeva lângă un orăşel. O ţărancă m-a văzut şi a luat-o la fugă. Am lovit pământul destul de tare. Piciorul drept mă durea foarte rău şi nu puteam să merg. Am rămas întins pe pământ şi când am ridicat privirea am văzut nişte ţărani. Purtau căciuli de blană şi aveau furci şi puşti, iar unul dintre ei mi s-a adresat: «Deutsch?» Mă întrebase dacă sunt german şi am dat din cap că nu. «Ingles?» Nici. «Americanski?» Am dat din cap că da. În momentul acela omul m-a îmbrăţişat şi a zis «prietene». Am fost doborât undeva în apropiere de Dunăre şi mă gândeam că nu mă mai aflu în România, ci în Bulgaria sau în Iugoslavia. Toată lumea era fericită şi omul acela m-a dus într-un oraş...””