Cea mai mare tragedie din istoria Bucureștiului

Marți, 4 Aprilie 1944, orele 13:45. În câteva minute, aviația americană a săvârșit un adevărat masacru asupra civililor români: aproximativ 3.000 de morți, 2.500 de răniți și alte mii de vieți distruse, fără nicio justificare militară. Foarte mulți dintre cei care-au murit au sfârșit într-o groapă comună iar azi nu au nici cruce și nici lumânare la capătâi. Anii au trecut iar uitarea s-a așternut atât peste ei cât și peste această nenorocire ce s-a abătut asupra Neamului nostru. Ca urmași ai celor trecuți în neființă avem datoria creștinească să-i readucem în memoria noastră și să le spunem că nu i-am uitat!

Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Slt. aviator Ioan Dragoș Stinghe


Decolat de pe Pipera cu Escadrila 58, sublocotenentul aviator Ioan Dragoș Stinghe își amintea: „Întâi a fost un exerciţiu de alarmă. [...] Spre prânz au urlat iarăși sirenele și s-a zis că exerciţiul se repetă... Cam așa am spus și noi, cei care eram în alarmă pe Pipera și care de-abia ne alimentaserăm avioanele după exerciţiul matinal, dar am decolat și ne urcam spre 5.000 de metri, când am văzut sub noi exploziile bombelor, iar cu vreo 2.000 de metri deasupra noastră masiva formaţie de bombardiere argintii care le presărase «în covor» peste Capitală. Cred că trecuserăm prin ploaia de bombe fără să ne dăm seama. Era ora 14 fără cincisprezece minute. M-am șters la ochi, căci nu-mi venea să cred. Bucureștiul bombardat! Dar acolo era mama, erau surorile mele, erau atâtea rude și prieteni! Trebuie să recunosc, acesta mi-a fost primul gând și imediat m-au apucat o furie și totodată o exaltare cum nu simţisem niciodată. Am pus motorul în plin și am urcat cât a putut avionul de repede. Pe măsură ce m-am apropiat de formaţia de fortăreţe mi-am dat seama de masivitatea ei – erau cel puţin 30 de avioane «Liberator» –, iar după ea veneau alta și alta (Escadra 47 americană, cu 5 grupuri decolate de pe aerodromuri din sudul Italiei). În total, 170 de aparate, fiecare nu numai cu bombe, ci și cu puternic armament pentru lupta contra celor ce ar fi îndrăznit să le atace. Și totuși, noi le-am atacat. Au fost pierderi de ambele părţi, dar, dincolo de durerea pentru pierderile noastre și de satisfacţia pentru celelalte, mi-am dat seama de adevărul că nu eram încă pregătit pentru a lupta împotriva unui asemenea inamic. Iar acest adevăr, alăturat sinistrelor aspecte ale Bucureștiului, pe care le-am văzut pe seară, când am reușit să ajung la casa mamei, m-au făcut să nu pot lipi geană de geană în noaptea aceea...”