Cea mai mare tragedie din istoria Bucureștiului

Marți, 4 Aprilie 1944, orele 13:45. În câteva minute, aviația americană a săvârșit un adevărat masacru asupra civililor români: aproximativ 3.000 de morți, 2.500 de răniți și alte mii de vieți distruse, fără nicio justificare militară. Foarte mulți dintre cei care-au murit au sfârșit într-o groapă comună iar azi nu au nici cruce și nici lumânare la capătâi. Anii au trecut iar uitarea s-a așternut atât peste ei cât și peste această nenorocire ce s-a abătut asupra Neamului nostru. Ca urmași ai celor trecuți în neființă avem datoria creștinească să-i readucem în memoria noastră și să le spunem că nu i-am uitat!

Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Slt. aviator Mirel Stoenescu


„Am decolat de pe aerodomul Ziliștea, alcătuind o formaţie avându-l «cap» pe locotenentul german Plötz și alături «la aripă» pe partenerul meu de celulă slt. av. Bebe Stănciucu, excelent pilot, devotat camarad și prieten. Când am ajuns deasupra Bucureștiului, Triajul și Gara de Nord fumegau puternic, semn că bombardierele își atinseseră ţinta (aveam să aflu peste câteva zile că și casa părintească, din cartierul Gării, fusese făcută una cu pământul de o bombă nimerită «în plin»). O formaţie de circa 60 de bombardiere tocmai luase «capul de întoarcere», zburând cu viteza maximă. În aer era o învălmășeală de nedescris: zeci de avioane de vânătoare de zi și de noapte, de toate tipurile, încrucișându-se năvalnic și atacând temerar grupul de bombardiere, din toate direcţiile, la care se adăuga tirul puternic și dens al artileriei AA îndreptat și împotriva noastră (avionul Me-110 având ampenaj dublu de direcţie și două rezervoare suplimentare sub planuri, era confundat de ACA cu bombardierul B-24). Urmărirea a fost anevoioasă, dat fiind performanţele modeste ale avionului Me-110, ca plafon și viteză de drum. Am reușit cu greu să luăm înălţime și am atacat de deasupra, lateral, trăgând cu tot armamentul de bord; am degajat apoi la 3-400 m distanţă, spre a evita barajul bombardierelor B-24, care trăgeau «în arici». Este greu de imaginat, dar totuși perfect adevărat: am tras atunci, pentru prima oară, cu armamentul de bord al Me-110, deci «pe viu». Am repetat atacurile într-o stare de euforie crescândă, fără a-l scăpa din ochi pe Stănciucu care, la un moment dat, s-a repezit nebunește în ploaia de trasoare inamice, care se încrucișau cu cele proprii. Am degajat «in extremis» și când am revenit i-am căutat cu priviri neliniștite, temătoare chiar, în nemărginirea dimprejur; nu erau nicăieri... Formaţia de Boeing-uri se depărtase simţitor, trecusem Oltul de mult în direcţia Craiovei, benzina se împuţinase, ca și rezerva de oxigen. Am luat legătura prin radio cu Otopenii, spre a putea ateriza la nevoie, apoi am luat direcţia Buzău, reușind să aterizez la Ziliștea cu benzina pe sfârșite și avionul bine... ciuruit. Despre Stănciucu nicio veste, în timp ce două echipaje germane doborâte fuseseră recuperate. [...] La 6 aprilie, spre seară, am primit vestea tragică: avionul lui Stănciucu fusese găsit sfărâmat... Din resturile avionului au fost recuperate cu greu două cadavre carbonizate...”