Cea mai mare tragedie din istoria Bucureștiului

Marți, 4 Aprilie 1944, orele 13:45. În câteva minute, aviația americană a săvârșit un adevărat masacru asupra civililor români: aproximativ 3.000 de morți, 2.500 de răniți și alte mii de vieți distruse, fără nicio justificare militară. Foarte mulți dintre cei care-au murit au sfârșit într-o groapă comună iar azi nu au nici cruce și nici lumânare la capătâi. Anii au trecut iar uitarea s-a așternut atât peste ei cât și peste această nenorocire ce s-a abătut asupra Neamului nostru. Ca urmași ai celor trecuți în neființă avem datoria creștinească să-i readucem în memoria noastră și să le spunem că nu i-am uitat!

Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Radu Mihai Dimăncescu


Între alţii, tânărul Radu Mihai Dimăncescu s-a deplasat cu bicicleta spre gară imediat după ce zgomotul avioanelor a dispărut. Impresionat, peste ani acesta își amintea: „Am luat-o în primul rând prin Piaţa Domeniilor. Pe strada aviator Stâlpeanu și pe bulevardul Filantropia am văzut mai multe membre aruncate de suflul bombelor. Îmi amintesc și acum de mâna dislocată a unei femei. Avea inelele pe degete. Am pedalat pe Filantropia spre Banu Manta. Pe drum am fost atras de lumea care alerga pe strada Karol Knappe (paralelă cu Virgil Pleșoianu), unde erau înșirate proaspăt, pe trotuar, vreo 20-30 de trupuri, victime ale suflului bombelor căzute în vecinătate. Vecinii aduseseră lumânări care ardeau direct pe trotuar. Am ajuns pe Titulescu. Erau oameni uciși din cauza suflului. De-a lungul căii ferate, la Basarab și Gara de Nord, șinele erau în poziţie verticală și torsionate. Magazinele de pe Calea Griviţei ardeau, încât cu greu te puteai adăposti pe firul drumului (străzii). Fierbinţeala dezastrului dogorea dinspre ambele trotuare. De la Gara de Nord spre oraș nu fusese înregistrate nicio avarie. În schimb, înspre Chitila și Bucureștii Noi, trenurile fuseseră parcă răsucite în aer.”