Cea mai mare tragedie din istoria Bucureștiului

Marți, 4 Aprilie 1944, orele 13:45. În câteva minute, aviația americană a săvârșit un adevărat masacru asupra civililor români: aproximativ 3.000 de morți, 2.500 de răniți și alte mii de vieți distruse, fără nici o justificare militară. Foarte mulți dintre cei care-au murit au sfârșit într-o groapă comună, iar azi nu au nici cruce și nici lumânare la căpătâi. Anii au trecut, iar uitarea s-a așternut atât peste ei, cât și peste această nenorocire ce s-a abătut asupra Neamului nostru. Ca urmași ai celor trecuți la cele veșnice avem datoria creștinească să-i readucem în memoria noastră și să le spunem că nu i-am uitat!

Dumnezeu să-i odihnească în pace!

4 Aprilie 1944 – Primul bombardament american asupra Bucureștiului

În ziua de 4 aprilie, odată cu îmbunătățirea situației meteo, este declanșat cel de-al treilea raid al aviației americane asupra teritoriului României și primul al ofensivei aeriene din anul 1944. Trebuie menționat că în perioada 20-25 martie 1944, în schimbul lor de mesaje, generalul Maitland Wilson, comandantul forțelor aliate din Mediterană, îi ceruse mareșalului Antonescu să retragă imediat trupele românești din Frontul de Est și să accepte capitularea. Întrucât până la data de 28 martie 1944, data ultimei radiograme, partea română nu dăduse nici un răspuns, a fost lansat ordinul începerii bombardamenelor aeriene asupra rafinăriilor de petrol și căilor de comunicație din România, cu scopul sprijinirii ofensivei sovietice, care în acel moment se desfășura în nordul Moldovei și Basarabiei.

Un exercițiu de alarmă

Era o zi de marți, cu soare, caldă. În Capitală se desfășurau exercițiile pregătitoare în cazul atacurilor aeriene. Sirenele sunau prealarma, apoi alarma propriu-zisă. La ora 10.30 a sunat prealarma. Bucureștenii, care ieșiseră pe străzi ca să se bucure de vremea frumoasă, nu s-au îngrijorat, pentru că exercițiul fusese anunțat în presă cu următoarea precizare: „Cu ocazia acestui exercițiu de prealarmare, activitatea nu-și va întrerupe cursul ei normal“. Nimeni nu știa însă că, la aceeași oră, o formație de 350 bombardiere de tip B-24 și B-17, aparținând Forței 15 Aeriene a S.U.A., decolase din sudul Italiei, având ca obiectiv Gara de Nord, Atelierele C.F.R. și triajul de la Chitila.

După ce au survolat Marea Adriatică, bombardierele americane au urmărit itinerarul nord Lacul Scutari–Krusevac–Vidin, în direcția României. Vremea urâtă de deasupra Balcanilor a determinat ca o parte din formație să abandoneze misiunea și să se întoarcă la bază. Și-au continuat zborul spre obiectiv doar 170 de bombardiere B-24 Liberator din Grupurile 98, 376, 449, 450 și 451, majoritatea aparținând Escadrei 47 Aeriene. Acestea au intrat în spațiul aerian românesc între Calafat și Bechet, în patru valuri, începând cu ora 13.10.

La ora 11.50, formația inamică de bombardament a fost semnalată pe coasta Dalmației cu direcția nord-est, alertând sistemul de urmărire german din Balcani. La sud de Carpați, toate unitățile aeronauticii militare române și germane se aflau în alertă, ordonându-se, începând cu ora 12.10, „Atenție mărită!“, pentru toate grupurile de vânătoare. La ora 12.25 s-a ordonat deja „Alarmă de gradul 3“, indicând iminența unui atac aerian asupra teritoriului românesc. Pe terenurile de la Roșiorii de Vede, Pipera, Popești-Leordeni și Otopeni, piloții români de vânătoare din dispozitivul de apărare a teritoriului așteptau din clipă în clipă să decoleze pentru a intercepta formațiile de bombardiere americane. Primii care au decolat au fost piloții Grupului 1 de la Roșiorii de Vede, urmându-i, câteva minute mai târziu, cei din Grupurile 6 și 7 și Escadrila 53 Vânătoare, unități dislocate pe aerodromurile din jurul Bucureștiului.

Primele două valuri de bombardiere americane au survolat Câmpia Română pe direcția Cetate – nord Caracal – Văleni (nord-vest de Roșiorii de Vede) – Lungulețu (punctul inițial de atac), de unde au luat cap compas 115º, care coincidea cu traseul căii ferate, pe porțiunea Triaj – Gara de Nord. Celelalte două valuri de bombardiere au avut un traseu ușor modificat, trecând pe lângă aerodromul din Roșiorii de Vede exact când avioanele IAR-80 și IAR-81 ale Grupului 1 Vânătoare se ridicau în aer.

Sublocotenentul aviator Gheorghe Gulan, din Escadrila 64 Vânătoare, povestea cum a primit „botezul focului“ în aceea zi: „După decolare cu toată escadrila, am urcat la 3.000 m, unde am văzut trecând deasupra noastră valuri de avioane de bombardament americane. Toată escadrila am tras de manșe pentru a lua înălțime și am sfârșit prin răspândirea tuturor avioanelor noastre, care nu au fost capabile să răspundă dorinței noastre de a lua înălțime cât mai repede. Efectul a fost invers, am pierdut înălțime din cauza motoarelor cu putere mică, fiecare trebuind să reluăm manevrele pentru a ajunge la plafonul bombardierelor. Atunci când am ajuns deasupra Bucureștiului, am constatat că eram singur și că nu puteam să ajung la înălțimea la care zburau «Liberatoarele». Totuși, așa singur cum eram, m-am apropiat de un grup de 15-20 de avioane de bombardament, declanșând focul […] de la distanța de aproximativ 500 m, fiind sub nivelul lor. În același timp, am observat că din bombardierele americane cădea o ploaie de zale și tuburi de cartușe de la mitralierele de bord. În această situație, am considerat că este mai bine să mă retrag, gândind că vor mai fi ocazii pentru alte confruntări. Acestea au fost cu prisosință în zilele ce au urmat.

Atacul

La ora prânzului în București s-a dat alarma din nou. Oamenii se găseau la lucru sau cu diverse treburi în oraș. Conferențiarul universitar Ion Hudiță, care se întorcea de la Universitate în cartierul Vatra Luminoasă, își amintea: „De-abia m-am urcat în tramvai – era unu și un sfert – și s-a auzit alarma. Când să trecem de Piața Brătianu, sergenți de stradă și un comisar au oprit toate tramvaiele, invitând lumea să se adăpostească unde poate. Mă îndrept spre Piața Rosetti și văzând toată lumea alergând îngrozită, m-am adăpostit în gangul unei clădiri vechi.“ Și profesorul Gheorghe Zane, de la Universitatea din Iași, se afla refugiat de câteva zile în București. Se ducea la Stația C.F.R. Basarab pentru a-și ridica bagajele, când s-a dat alarma. Nota în memoriile sale: „Alarmă ca și în zilele precedente. Populația a crezut că este vorba de un nou exercițiu și s-a ascuns în adăposturi.“ El s-a conformat, dar alții, crezând că este un alt exercițiu, nu au mai luat în serios alarma, nebănuind ce avea să urmeze.

Câteva minute mai târziu în București s-a dezlănțuit infernul. Academicianul Dinu C. Giurescu, care avea 17 ani atunci, se adăpostise împreună cu familia în pivnița casei din strada Berzei 47. „Câteva minute liniște completă. Prea multă liniște. Apoi am auzit antiaeriana. Era aproape, la Statul Major pe Știrbei Vodă, la circa 200 m de casa noastră. Tunurile AA cu tragere rapidă păcăneau ascuțit. Se încrucișau cu cele de calibru mare, cu detunături mai puternice și mai grave. De ce trag? Doar nu se aud avioanele! Ba da: un vuiet surd venea de departe. Devine mai precis. Se aud motoarele. AA trage tot mai frenetic. Deodată bufnituri repetate parcă veneau din pământ. Erau bombele… Zburau deasupra noastră. Un țiuit prelungit, o explozie (nu prea mare), geamuri sparte, fragmente de cărămidă izbeau pereții casei care se zguduia. În primul moment nu ne-am dat seama dacă fusesem și noi loviți.“ O bombă de calibru mic a căzut peste drum de casa familiei Giurescu, intrând printr-un geamlâc în demisolul unei clădiri mici, omorându-i pe cei adăpostiți acolo. Dacă ar fi fost lanasată cu o secundă mai devreme, bomba ar fi căzut pe casa lor.

Refugiat la subsolul hotelului „Union” unde locuia, Gheorghe Zane a trăit și el emoția bombardamentului: „Deodată a început să cadă o ploaie de bombe dinspre Gară înaintând în faimosul «covor» spre centru. […] Bombele cădeau în jurul nostru, continuu… Afară părea că un infern se declanșase. În adăpost, copii au început să plângă și unele femei să scoată țipete. Încet, încet, bubuiturile s-au rărit, până când, după vreo oră, nu s-au mai auzit.”

Și Maria (Maruca) Cantacuzino-Enescu care era împreună cu soțul ei, compozitorul și dirijorul George Enescu, în palatul Cantacuzino din Calea Victoriei își amintea peste ani: „Pe cerul senin de primăvară, huruit, salve de artilerie neașteptate, explozii care ne smulg ușile din balamale, detonări formidabile făcând țăndări geamurile în locul în care George Enescu își compunea cvartetul în mi bemol major. Alt cutremur, provocat de această dată de nebunia ucigătoare a oamenilor, răstoarnă și dărâmă peste tot în jurul nostru casele peste locatarii lor, porumbeii zboară înnebuniți în strălucirea metalică a rachetelor luminoase. Ultimul răcnet al geniului tehnic al secolului… progresele civilizației ! Care întunecă albastrul cerului, acoperă soarele.” Cei doi au ieșit apoi pe terasa palatului Cantacuzino, de unde au privit teribilul spectacol: „La cincizeci de metri distanță, ardeau oamenii pe acoperiș, unde se refugiaseră văzând că imobilul - hotelul Splendid, cu douăzeci de etaje - ia foc, fără putință de scăpare; mașini în flăcări, cu șoferul mort la volan, cu ocupanții mașinii calcinați în adâncul ei, trecând în zigzag cu o viteză nebună, prin fața porții noastre, zdrobindu-se la prima cotitură a străzii; trecătorii fugeau fără țintă, unde să se ducă? Făcuți fărâme sub ochii noștri, de explozii ce își accelerau ritmul din minut în minut, zgâlțânau din temelii casa pe care nu ne hotăram să o părăsim, cu toate rugămințile disperate ale personalului nostru devotat, preferând să murim pe teresa noastră, sub cerul liber, decât să ne îngroape de vii dărâmăturile vreunui adăpost nesigur. Dar mai ai noțiunea morții în astfel de momente? Gândul la aceste adăposturi mă îngrozea mai tare decât exploziile și prăpădul făcut de bombe, chiar dacă la picioarele noastre, la etajul al cincilea, suflul arunca bucăți smulse din pavaj, mari cât niște pietre funerare de mormânt de copil, și doi pereți ai sălii de baie s-au prăbușit cu un zgomot infernal, într-un nor de mortar și de praf, la câțiva pași de noi. Atunci când s-a lăsat din nou liniștea - ce liniște!”

Bombardamentul a durat câteava zeci de minute, după care asupra orașului s-a instaurat liniștea.

Riposta aviației de vânătoare române

După ce au scăpat de încărcătură, bombardierele americane au urcat la 8.000 m, făcând și mai dificilă interceptarea lor de către vânătorii români. În total, pentru interceptare, aviația română de vânătoare a acționat cu 81 de avioane, cărora li s-au mai adăugat alte 91 de aparate germane. Greul luptelor, care au durat aproape două ore, a fost susținut de piloții români, întrucât aviația de vânătoare germană a fost inițial direcționată către Ploiești, pentru ca mai târziu să revină și să atace bombardierele americane pe drumul de întoarcere.

Grupul 1 Vânătoare care a decolat de pe Roșiorii de Vede cu 24 de avioane IAR-80 și IAR-81, a atacat inamicul atât pe drumul spre obiectiv cât și la întoarcere, revendicând patru victorii sigure și trei probabile. Un avion american a fost incendiat și doborât de celula formată din adjutantul aviator Constantin Atanasiu și adjutant stagiar aviator Dumitru Chera, primul fiind creditat cu această victorie. Bombardierul s-a prăbușit la marginea satului Vârtoapele. Căpitan-comandorul av. Ioan Sandu a deschis focul asupra unui alt bombardier pe care l-a lovit între un motor interior și fuzelaj. Aparatul a luat foc și s-a prăbușit la patru km nord-est de satul Beiul. Alte două B-24 au căzut lângă gara Smârdioasa. Unul a fost revendicat de adjutantul aviator Aurel Țifrea, iar celălalt de sublocotenentul aviator Grigore Panait și de adjutantul stagiar aviator Virgil Anghelescu. Tot Aurel Țifrea a deschis focul asupra unui alt bombardier, care a început să piardă din înălțime și care probabil s-a prăbușit în Bulgaria. Însă nu toți piloții s-au bucurat de asemenea rezultate. Locotenentul aviator Mircea Teodorescu, după ce a atacat de două ori o formație de bombardiere, a venit la aterizare cu avionul său IAR-81 nr. 388 ciuruit de gloanțe, fiind rănit în brațul stâng. Pilotul a fost cu cu greu scos din avion și apoi internat în spital, devenind indisponibil pentru circa patru săptămâni. Acesta își amintea: „La 4 aprilie 1944, ora 14.00 – decolând la alarmă de pe Aerodromul Roșiorii de Vede în fruntea unei patrule de IAR-80, la înălțimea de aproximativ 7000 m., dirijați prin radio de la sol, am întâlnit formațiile de bombardiere americane, care se îndreptau spre București. Am atacat, cam de la aceași înălțime, din dreapta, puțin din spate, am tras cu tunuriile, apropiindu-mă; unul din avioanele inamice a luat foc, și imediat ce am tras în ei (cu tot armamentul), m-au încadrat în focul concentric, în fasciculele de trasoare ale grupului de bombardiere, am făcut rapid o răsturnare spre dreapta – jos, avionul meu a fost lovit, aproape toate aparatele de bord distruse, cabina perforată de gloanțe, iar eu rănit în jumătatea superioară a brațului stâng, la 20 cm de inimă, și totuși am putut veni la aerodrom și ateriza cu trenul scos. Și numai printr-un miracol nu a fost lovit avionul în părțile vitale. La aterizare, cabina fiind ciuruită, nu s-a mai putut deschide, și foarte greu colegii care mă așteptau m-au putut scoate din carlingă. De abia atunci am realizat marele pericol prin care trecusem. Eu eram lovit ca prin minune numai de un proiectil și numai în brațul stâng, iar avionul ciuruit de 21 de gloanțe. Am fost internat în spitalul militar Ploiești.”

Grupul 6 Vânătoare, care a decolat cu 33 de avioane IAR-81 C la ora 13.30, a întâlnit inamicul la sud de București, urmărindu-l până la Dunăre. Întrucât ordinul de decolare s-a dat cu întârziere, atacul bombardierelor s-a produs când cei din Grupul 6 au intra în sectorul ordonat luând înălțime. Atacul s-a produs din toate direcțiile, focul deschizindu-se în general sub 600 metri, continuându-se de cele mai multe ori pâna la 50 metri. Toate avioanele grupului au angajat lupta cu bombardierele inamice la înălțimea de 4500-6000 metri. După misiune piloții români au recunoscut eficacitatea tunurilor Mauser (cu care erau echipate avioanele IAR-81) care s-a dovedit a fi categorică, o rafală scurtă fiind suficientă pentru a scoate din acțiune un bombardier; partea cea mai vulnerabilă s-a constatat a fi planurile în apropierea fuselajului (rezervoarele auxiliare de benzina din plan). Grupul 6 Vânătoare a obținut patru victorii sigure și patru probabile, dar l-a pierdut în luptă pe locotenentul aviator Traian Rădulescu din Escadrila 59, care a fost găsit carbonizat în avionul său IAR-81 nr. 318, lângă comuna Tomulești din județul Vlașca. Aflat în aceași celulă cu Traian Rădulescu, sublocotenentul aviator Alexandru Ionescu relata: „Dată memorabilă. Început de bmbardamente. Orele 13.30. Masa din popotă nu se terminase. Sirena a sunat. Am fugit pe câmp la avioane, unde servanții așteptau cu parașutele pe iarbă, agitându-se. Îmi adunai chingile pe corp, urcând în carlinga IAR-ului 81 C nr. 319. Legai curelele de siguranță peste umeri, agățai tubul de oxigen de o parte a căștii de zbor, cu ochii mereu atenți afară. Semnalul decolării se avânta spre noi. Am pornit motorul, am controlat în fugă turația, comenzile, armamentul. Racheta se stinse pe cer împingând patrulele să se așeze lângă T-eu. Șeful meu de celulă, locotenentul Rădulescu Traian, încadrat în primele linii de atac, a pus maneta de gaze în plin. Ne-am ridicat de la sol aproape simultan, ținând formația cât mai strânsă. Trecusem liziera de pomi și luam înălțime. Apoi am virat la stânga… Aruncam des privirea pe străzile orașului, pe restul formațiilor, neânțelegând de moment destrămarea zborului. Șeful îmi comunică prin radio schimbarea de direcție. Mă depărtai, lansându-mă în viraj picat. Formație de lupta. Urcăm din nou. A fost o clipă. De sus, prin fața avionului meu cădea un Me-109 în picaj pe spate, în trenă lungă de fum. Am redus gazele, urmărindu-l cum se prăbușește cu foc în coadă, pierzându-se în jos. Mă crispai. Deci, luptă adevarată, nu exercițiu. Atenție! Șeful de celulă luase avans. Am tras de avion să-l ajung. Ocolind norul de fum risipit în parte, descoperi, în dreapta, ca pe o creastă, grupuri argintii de avioane americane. Toți alergau spre ele. Din diferite direcții se atacă, se degajă, reveniri, era o hărmalaie în jurul formațiunilor de bombardament, că mă întrebam ce loc să-mi găsesc fără riscul unei ciocniri sau a unei trânteli «pe gratis». Îmi ajunsei șeful din urmă, luam din nou formația de luptă cu direcția sud. În colimator apărură siluetele căutate, se măreau, se apropiau. Dârele de trasoare împânziră cerul împărțind spațial în poteci pe care ne angajarăm fiecare cum am putut. Motorul gemea cu «boost»-ul tras, manșa o împinsei în ușor picaj, apoi o adusei spre mine. Avionul cabra, ținta intrase în colimator. Degetele înțepenite pe butoanele armamentului se rupseră. Trăgeam cu toate cele patru guri de foc. Proiectilele intraseră în formația americană, în avionul vizat, după un ușor arc de lumină. Și atât. Nici-o victorie. Trecusem după socotelile mele linia Dunării și a trebuit să întorc. Ne regăsirăm cațiva în zonă, grăbiți să prindem aerodromul. Din formațiile noastre, plecate în ordine, veneam pe rând la aterizare, rupți unul de altul, îmbucătățiți ca cioburile unui vas de cristal spart. Lipsea șeful meu de celulă. Bănuiam ceva. Pânza de foc. Cred ca acolo s-a întamplat ceva. În ziua aceea a fost singura pierdere. Am aflat-o târziu, când avionul și ofițerul fuseseră găsiți zdrobiți adânc în pământ unde au ars înăbușit. Pesemne că un proiectil omorâse pilotul de sus, fiincă acesta de la 4000 m. nu a mai redresat. Era momentul când eu mă aflam în plin atac pe dreapta lui. De aceea nu-l văzusem.”

Grupul 7 Vânătoare, cu Escadrilele 57 și 58, a început atacul bombardierelor la est de București, continuându-l cu cele 18 avioane IAR-81 C și Me-109 G până în preajma Dunării, raportând o victorie sigură și patru probabile. Decolat de pe Pipera cu Escadrila 58, sublocotenentul aviator Ioan Dragoș Stinghe își amintea: „Întâi a fost un exercițiu de alarmă. […] Spre prânz au urlat iarăși sirenele și s-a zis că exercițiul se repetă… Cam așa am spus și noi, cei care eram în alarmă pe Pipera și care de-abia ne alimentarăm avioanele după exercițiul matinal, dar am decolat și ne urcam spre 5000 metri când am văzut sub noi exploziile bombelor, iar cu vreo 2000 metri deasupra noastră masiva formație de bombardiere argintii care le presărase «în covor» peste Capitală. Cred că trecuserăm prin ploaia de bombe fără să ne dăm seama. Era ora 14 fără cinsprezece minute. M-am șters la ochi, căci nu-mi venea să cred. Bucureștiul bombardat! Dar acolo era mama, erau surorile mele, erau atâtea rude și prieteni! Trebuie să recunosc, acesta mi-a fost primul gând și imediat m-au apucat o furie și totodată o exaltare cum nu simțisem niciodată. Am pus motorul în plin și am urcat cât a putut avionul de repede. Pe măsură ce m-am apropiat de formația de fortărețe mi-am dat seama de masivitatea ei – erau cel puțin 30 de avioane «Liberator» –, iar după ea veneau alta și alta (Escadra 47 americană, cu 5 grupuri decolate de pe aerodromuri din sudul Italiei). În total, 170 de aparate, fiecare nu numai cu bombe, ci și cu puternic armament pentru lupta contra celor ce ar fi îndrăznit să le atace. Și totuși noi le-am atacat. Au fost pierderi de ambele părți, dar, dincolo de durerea pentru pierderile noastre și de satisfacția pentru celelalte, mi-am dat seama de adevărul că nu eram încă pregătit pentru a lupta împotriva unui asemenea inamic. Iar acest adevăr, alăturat sinistrelor aspecte ale Bucureștiului, pe care le-am văzut pe seară, când am reușit să ajung la casa mamei, m-au făcut să nu pot lipi geană de geană în noapte aceea…”

În același sector au mai acționat și piloții din Escadrilele 53 Vânătoare (cu Me-109 G) și 1 Vânătoare de noapte (cu Me-110 C3), din dispozitivul german de la Ziliștea, care au revendicat alte două victorii prin adjutantul aviator Cristea Chirvăsuță, dar au pierdut în luptă un avion Me-110, care s-a prăbușit la 6 km de localitatea Rediu. Sublocotenentul aviator Gheorghe Stănciucu și sergentul mitralior Gheorghe Drăgan care se aflau la bord au fost uciși. Coechipier în aceea zi cu Stănciucu, sublocotenentul aviator Mirel Stoenescu își amintea: „Am decolat de pe aerodomul Ziliștea, alcătuind o formație avându-l «cap» pe locotenentul german Plötz și alături «la aripă» pe partenerul meu de celulă slt. av. Bebe Stănciucu, excelent pilot, devotat camarad și prieten. Când am ajuns deasupra Bucureștiului, Triajul și Gara de Nord fumegau puternic, semn că bombardierele își atinseseră ținta (aveam să aflu peste câteva zile că și casa părintească, din cartierul gării, fusese făcută una cu pământul de o bombă nimerită «în plin»). O formație de cca 60 bombardiere tocmai luase «capul de întoarcere», zburând cu viteza maximă. În aer era o învălmășală de nedescris: zeci de avioane de vânătoare de zi și de noapte, de toate tipurile, încrucișându-se năvalnic și atacând temerar grupul de bombardiere, din toate direcțiile, la care se adăuga tirul puternic și dens, al artileriei AA îndreptat și împotriva noastră (avionul Me-110 având ampenaj dublu de direcție și două rezervoare suplimentare sub planuri, era confundat de ACA cu bombardierul B-24). Urmărirea a fost anevoiasă, dat fiind performanțele modeste ale avionului Me-110, ca plafon și viteză de drum. Am reușit cu greu să luăm înălțime și am atacat de deasupra, lateral, trăgând cu tot armamentul de bord; am degajat apoi la 3-400 m. distanță, spre a evita barajul bombardierelor B-24, care trăgeau «în arici». Este greu de imaginat, dar totuși perfect adevărat: am tras atunci, pentru prima oară, cu armamentul de bord al Me-110, deci «pe viu». Am repetat atacurile într-o stare de euforie crescândă, fără a-l scăpa din ochi pe Stăciucu care, la un moment dat, s-a repezit nebunește în ploaia de trasoare inamice, care se încrucișau cu cele proprii. Am degajat «în extremis» și când am revenit i-am căutat cu priviri neliniștite, temătoare chiar, în nemărginirea dimprejur; nu era nicăieri… Formația de Boieng-uri se depărtase simțitor, trecusem Oltul de mult în direcția Craiovei, benzina se împuținase, ca și rezerva de oxigen. Am luat legătura prin radio cu Otopenii, spre a putea ateriza la nevoie, apoi am luat direcția Buzău, reușind să aterizez la Ziliștea cu benzina pe sfârșite și avionul bine… ciuruit. Despre Stăciucu nici o veste, în timp ce două echipaje germane doborâte fuseseră recuperate. […] La 6 aprilie spre seară, am primit veste tragic: avionul lui Stăciucu fusese găsit sfărâmat… Din resturile avionului au fost recuperate cu greu două cadavre carbonizate…”

Artileria antiaeriană a intervenit prompt, însă efectele, după cum au declarat prizonierii americani capturați din avioanele doborâte, au fost reduse; din cauza înălțimii mari la care zburau (6500-7000 m.), proiectilele apărării antiaeriene au explodat mult sub formațiile de bombardiere.

Pierderile americanilor

Din rândul bombardierelor americane care au atacat Bucureștiul zece au fost doborâte. În orele care au urmat pe teritoriul României au fost găsite resturile a opt dintre ele. Primul, cel căzut lângă satul Vârtoapele din județul Teleorman și revendicat de celula condusă de adjutantul aviator Constantin Atanasiu din Grupul 1 Vânătoare, era bombardierul B-24 Gentle Annie (nr. 42-40661) din Grupul 376, pilotat de 1st Lieutenant (locotenent) Lawrence C. Brown. Din el s-au salvat toți cei zece membri ai echipajului, dar au fost capturați și aduși, după cum afirma Dumitru Chera, la aerodromul Grupului 1 de către căpitanul aviator Parsifal Ștefănescu, care i-a interogat în limba franceză. Numai că acest bombardier a fost revendicat și de piloții germani din unitatea de vânătoare de noapte 10./NJG 6, ceea ce face mai greu de stabilit cu exactitate cine l-a doborât.

Resturile a trei avioane americane au fost găsite în zona comunei Smârdioasa din județul Teleorman. Toate trei făceau parte din Grupul 449, care, din 28 de bombardiere B-24 participante la raid, a pierdut nu mai puțin de șapte avioane, toate doborâte deasupra României, fapt pentru care unitatea aeriană nord-americană a primit o distincția pe unitate (DUC - Distinguished Unit Citation). Primul din ele, cel revendicat de comandantul Grupului 1 Vânătoare, căpitanul-comandor Ion Sandu, și căzut la 4 km nord-est de satul Beiul, a fost bombardierul B-24H Dixie Belle (nr. 41-29193) al 2nd Lieutenant (sublocotenent) Richard W. Kendall. Din el s-au salvat opt membri ai echipajului, iar doi au fost uciși. Piloții americani care s-au întors la baza grupului din Italia au raportat că bombardierul pilotat de Kendall fost văzut ultima dată fiind atacat de vânătoare și părăsind formația cu motorul nr. 3 (adică cel de lângă fuzelaj) în flăcări, ceea ce pare a confirma ipoteza că acest avion a fost doborât de căpitanul-comandor Sandu. Resturile unui alt avion cvadrimotor au fost găsite la doi km sud de Smârdioasa, pe un deal, în apropierea gării, acestea fiind, cel mai probabil, ale bombardierului B-24H Consolidated Mess (nr. 42-52159), pilotat de locotenentul Anthony D. Polink; din el s-au salvat șapte aviatori americani, iar trei au fost uciși. Acest avion a fost revendicat de trei piloți ai Grupului 1 Vânătoare, și, probabil, fiecare, văzând resturile aparatului doborât pe deal, lângă gară, și l-a atribuit ca victorie personală. În sfârșit, ultima epavă de cvadrimotor identificată în zonă a fost aceea de lângă satul Brânceni. Aparținea bombardierului B-24H Born to lose (nr. 41-29258), care a explodat în aer și din care s-au salvat cu parașuta numai cinci aviatori americani. Doi dintre ei, printre care și pilotul, locotenentul John McCormick, au fost prinși în comuna Țigănești, în vecinătatea orașului Alexandria. Acesta povestea: „Eram într-un formație de șase avioane care zburau la joasă altitudine. Liderul formației a virat brusc la dreapta, ceea ce ne-a lăsat cumva descoperiți… Eu eram în ultimul avion din formație și am fost doborât de un Messerschmitt [109 – n.n.]. Toți din formație fuseseră doborâți deja. Avionul de vânătoare mi-a distrus două dintre cele patru motoare și bombardierul a luat foc. Operatorul radio și unul dintre mitraliori erau în partea din față a avionului și au fost uciși pe loc. Mitraliorul din cupola de sus a rămas fără muniție, dar a continuat să miște mitraliera ca să mai sperie avioanele de vânătoare. Nu și-a părăsit postul și a fost ucis și el. Am pierdut cinci oameni atunci. Avionul luase foc și intrase în picaj. Am pierdut controlul și nici măcar nu ne puteam mișca mâinile din cauza forței gravitaționale… Când avionul a intrat în vrie și se îndrepta spre pământ, copilotul și cu mine am sărit prin partea dreaptă și am putut să ne deschidem parașutele, în timp ce cei care au sărit prin stânga au fost zdrobiți de fuselaj. Când mi-am deschis parașuta am observat că din ea lipsea o bucată și m-am gândit că nu fusese împăturită bine. Dar apoi am înțeles că asta se întâmplă cu parașutele atunci când sunt deschise la viteză prea mare. S-a sfâșiat complet. Pe măsură ce mă apropiam de pământ încercând să trag aer în piept, pentru că plămânii erau plini de fum, un avion a trecut pe lângă mine și m-am gândit că este chiar avionul care m-a doborât. Mă gândeam că o să mă împuște și mă pregătisem să simt niște gloanțe, dar a virat dreapta și mi-a făcut cu mâna. Era un Messerschmitt, dar nu știu dacă pilotul era român sau german. Deci, poveștile cum că trăgeau în cei care se parașutau nu erau cu totul adevărate. Mă apropiam destul de repede de pământ și am văzut un câmp arat, undeva lângă un orășel. O țărancă m-a văzut și a luat-o la fugă. Am lovit pământul destul de tare. Piciorul drept mă durea foarte rău și nu puteam să merg. Am rămas întins pe pământ și când am ridicat privirea am văzut niște țărani. Purtau căciuli de blană și aveau furci și puști, iar unul dintre ei mi s-a adresat: «Deutsch?» Mă întrebase dacă sunt german și am dat din cap că nu. «Ingles?» Nici. «Americanski?» Am dat din cap că da. În momentul acela omul m-a îmbrățișat și a zis «prietene». Am fost doborât undeva în apropiere de Dunăre și mă gândeam că nu mă mai aflu în România, ci în Bulgaria sau în Iugoslavia. Toată lumea era fericită și omul acela m-a dus în oraș…

Bombardierul Born to lose a fost revendicat de către pilotul german Heinz Otto Berg, din 9./JG 77, unitate care a decolase de pe Mizil. Acesta a declarat că Liberator-ul atacat de el a explodat în aer la circa 500 de metri de sol, după care a căzut într-un câmp. Cum de multe ori se întâmplă în astfel de situații, este posibil ca mai multe avioane să fi atacat, la interval de câteva minute, același bombardier, fiecare contribuind la doborârea lui prin distrugerile provocate elementelor vitale (motoare, comenzi, rezervoare etc.) sau uciderea/rănirea gravă a piloților; după misiune, fiecare atacator a încercat să-și atribuie toate meritele, mai degrabă neștiind nimic de contribuția camarazilor săi. În cazul de față, faptul că localitățile Smârdioasa, Beiul și Brânceni se află relativ aproape una de alta (pe o rază de 3 km), a făcut ca toți să identifice ca loc de prăbușire, pentru toate cele trei avioanele doborâte în această zonă, gara Smârdioasa.

Un alt avion american s-a prăbușit în comuna Daia din județul Vlașca (azi județul Giurgiu). Acesta era Liberator-ul botezat Paper Doll (nr. 42-7691), tot din Grupul 449, care era pilotat de 2nd Lieutenant (sublocotenent) Richard R. Garrison. Echipajele care s-au întors Italia au văzut cum bombardierul a fost atacat de aviația de vânătoare imediat după atacarea obiectivului, după care s-a prăbușit în flăcări cu aripa dreapta distrusă. Din echipajul lui Paper Doll au supraviețuit numai trei membri, iar alți șapte și-au pierdut viața.

Al șaselea bombardier a căzut tot în județul Vlașca, pe teritoriul satului Meletia din comuna Băneasa. Avionul avea numărul de serie 41-28655 și era pilotat de William R. Thieme. Lovit de antiaeriană și apoi atacat de aviația de vânătoare bombardierul s-a prăbușit la scurt timp după ce a bombardat obiectivul. Din echipajul său au supraviețuit trei membri, iar alți opt și-ai pierdut viața, fiind înmormâmtați în cimitirul catolic din Giurgiu.

Al șaptelea cvadrimotor american a fost găsit lângă Dunăre, la Izlaz în județul Romanați. Acesta era bombardierul B-24 Reluctant Liz (nr. 41-28596) al sublocotenetului William C. Bontley din același Grup 449 care a fost doborât de aviația de vânătoare româno-germană. Din echipajul acestui avion s-au salvat opt membri, iar doi și-au pierdut viața.

Ultimul bombardier pe care Grupul 449 l-a pierdut pe teritoriul României era Liberator-ul Miasis Dragon (nr. 42-52172) al sublocotenentului Everett Tyler. Atacat de aviația de vânătoare, acesta s-a prăbușit în flăcări lângă București, în zona comunei Știubei-Orăști (azi comuna Frumușani). Nici un membru al echipajului nu a supraviețuit.

Din avioanele americane doborâte în aceea zi au fost capturați 45 de aviatori americani (21 de ofițeri și 24 subofițeri), cel mai mare în grad fiind locotenentul Anthony D. Polink, din Grupul 449 (Escadrila 719). Conform declarațiilor prizonierilor americani pierderile mari suferite de Forța 15 Aeriană în această misiune s-au datorat faptului că escorta de vânătoare proprie nu a sosit la punctul de întâlnire cu bombardierele și „s-a reîntors la baze imediat după pătrunderea deasupra teritoriului românesc, lăsând bombardierele singure tocmai când aveau mai mare nevoie de protecție“. De asemenea, prizonierii americani au mai declarat că aviația de vânătoare româno-germană a opus o puternică rezistență, atacând violent valurile de «Liberatoare» și apropiindu-se uneori până la 20-30 m de inamic, urmărind distrugerea lui cu orice preț.

Pagubele produse la București

După ce sirenele au sunat încetarea alarmei la București, oamenii au început să iasă din adăposturi. Gheorghe Zane a constatat foarte rapid proporțiile dezastrului: „se vedea arzând Athénée Palace, fum se ridica din alte părți ale orașului. Am ieșit cu Lena din hotel și cu un sentiment de oroare ne-am îndreptat spre Athénée Palace care tot ardea, flăcări ieșeau de prin fiecare fereastră; ceva mai sus, pe Calea Victoriei, am văzut fumegând hotelul Splendid, aproape complet dărâmat, pe trotuare numai sticlă sfărâmată de la vitrinele magazinelor distruse de suflul bombelor. În spatele Ateneului devastat, mai fumega locul expoziției Comitetului de Patronaj. În sus pe Calea Victoriei, pe stânga și pe dreapta, din loc în loc, clădiri dărâmate. Până în str. Frumoasă, mai toate geamurile făcute fărâme; călcam cu prudență și ocoleam grămezile. Din str. Sf. Voievozi înspre Gara de Nord, bombardamentul făcuse îngrozitoare ravagii. Am văzut un tramvai surprins în mers; conducătorul mort stătea căzut cu pieptul lipit pe comenzi. N-am mers mai departe.”

În zonele lovite de bombe, aerul era plin de praf și fum de la clădirile distruse sau avariate. Curând au început să umble zvonuri că Gara de Nord și cartierul Grivița au fost rău lovite și sunt multe victime în trenurile cu refugiați din Moldova care așteptau în gară. Împins de curiozitate, tânărul Radu Mihai Dimăncescu, s-a deplasat cu bicileta spre gară imediat cum zgomotul avioanelor a dispărut: „Am luat-o în primul rând prin Piața Domenilor. Pe strada aviator Stâlpeanu și pe bulevardul Filantropia am văzut mai multe membre aruncate de suflul bombelor. Îmi amintesc și acum de mâna dislocată a unei femei. Avea inelele pe degete. Am pedalat pe Filantropia spre Banu Manta. Pe drum am fost atras de lumea care alerga pe strada Karol Knappe (paralelă cu Virgil Pleșoianu), unde erau înșirate proaspăt, pe trotuar, vreo 20-30 de trupuri, victime ale suflului bombelor căzute în vecinătate. Vecinii aduseseră lumânări care ardeau direct pe trotuar. Am ajuns pe Titulescu. Erau oameni uciși din cauza suflului. De-a lungul căii ferate, la Basarab și Gara de Nord, șinele erau în poziție verticală și torsionate. Magazinele de pe Calea Griviței ardeau, încât cu greu te puteai adăposti pe firul drumului (străzii). Fierbințeala dezastrului dogorea dinspre ambele trotoare. De la Gara de Nord spre oraș nu fusese înregistrase nocio avarie. În schimb, înspre Chitila și Bucureștii Noi, trenurile fuseseră parcă răsucite în aer.”

Profesorul Ion Hudiță a mers în după-amiaza acelei zile la fața locului, unde a constatat dezastrul: „Vizităm cartierul Gării de Nord și Calea Griviței. Case dărâmate, copaci scoși din rădăcină, străzi pline de moloz, pe unde nici nu putem trece cu mașina. Cordoane de soldați și sergenți de stradă caută să dirijeze circulația. Ambulanțe și medici aleargă transportând răniți. Grupuri de soldați și cetățeni caută să scoată de sub dărâmături cadavrele celor morți și pe cei care mai pot fi în viață…“ Și Gheorghe Zane care a viziat zona afectată, nota: „Gara de Nord, Gara Basarab Mărfuri, Calea Griviței grav lovite. Gara de pasageri, la acea oră, două după-amiaza, era înțesată de călători, toți sau aproape toți refugiați din Basarabia și Moldova. Pribegia lor lua aici sfârșit.

Cele mai afectate au fost Atelierele Grivița, zona Gării de Nord, stația București-Militari, Direcția Medicală și Maternitatea C.F.R. De asemenea, au mai fost distruse sau avariate liniile C.F.R. din halta Grivița, stația București-Mărfuri și din triajul București, unde 1.000 de vagoane au fost incendiate. Bombele americane au căzut și în zonele aferente transporturilor C.F.R., în zona centrală și în unele cartiere ale Capitalei, lovind Liceul „Aurel Vlaicu“, localul Cretzulescu, Circa 33 Poliție, Judecătoria Ocolului 8 Urban, Școala Politehnică, Institutul „Cantacuzino“, Institutul Botanic, Imprimeria și Manutanța Armatei. Pagube importante s-au înregistrat la Uzina Electrică Grozăvești, la Uzina de Apă și la rețeaua de conducte, precum și la rețeaua de transport în comun (S.T.B.). În zona centrală au fost grav avariate hotelurile „Athenée Palace“, „Ambasador“, „Splendid“, „Papadopol“, blocurile „Generala“, „Mica“, „Kapriel“, „Băicoianu“, „Moara Românească“, „Banca de Credit“ și rafinăria de petrol „Blank“. Sub sutele de imobile dărâmate au fost îngropați peste 5.000 de morți și răniți, majoritatea femei, copii și bătrâni, unii dintre ei nemaifiind găsiți niciodată de familii. Numărul mare de victime s-a datorat faptului că o mare parte din bombe aruncate de valul doi de bombardiere, îndreptate către stațiile de cale ferată Gara de Nord și Chitila, au căzut deasupra cartierului de locuințe din vecinătate, din pricina faptului că aviatorii americani au aruncat bombele după fumul și praful provocat de atacul primului val. De asemenea exercițiile de alarmă aeriană din aceea zi, după care populația nu a mai luat în serios alarma reală și nu a coborât în adăposturi, a contribuit la dezastru. Tot la 4 aprilie 1944 și-a pierdut viața și cunoscutul actor Vasile Vasilache, care împreună cu Nicolae Stroe forma celebru cuplu umoristic al popularei emisiuni de radio „Ora veselă“. Majoritatea victimelor bombardamentului a fost îngropată într-un cimitir nou, numit „4 aprilie“, stabilit pe o latură a fostului Cimitir Calvin din cartierul Giulești. După numărul de pierderi de vieți omenești și pagubele produse, bombardamentul din 4 aprilie 1944 a rămas Cea mai mare tragedie a Bucureștiului din secolul XX.

Alte bombardamente ale aviației anglo-americane asupra Bucureștiului

  • 15 aprilie 1944 – bombardament de zi executat de aviația americană
  • 21 aprilie 1944 – bombardament de zi executat de aviația americană
  • 24 aprilie 1944 – bombardament de zi executat de aviația americană
  • 3/4 mai 1944 – bombardament de noapte executat de aviația britanică
  • 6/7 mai 1944 – bombardament de noapte executat de aviația britanică
  • 7 mai 1944 – bombardament de zi executat de aviația americană
  • 7/8 mai 1944 – bombardament de noapte executat de aviația britanică
  • 28 iunie 1944 – bombardament de zi executat de aviația americană
  • 2/3 iulie 1944 – bombardament de noapte executat de aviația britanică
  • 3 iulie 1944 – bombardament de zi executat de aviația americană
  • 23/24 iulie 1944 – bombardament de noapte executat de aviația britanică
  • 27/28 iulie 1944 – bombardament de noapte executat de aviația britanică
  • 9/10 august 1944 – bombardament de noapte executat de aviația britanică

B-24 Consolidated Liberator

B-24 Consolidated Liberator a fost un avion de bombardament produs de concernul american Consolidated Vultee Aircraft Corporation din California. Primul zbor a avut loc la 29 decembrie 1939, iar doi ani mai târziu a fost pus în serviciu. Englezii au fost primii care l-au folosit și i-au dat numele de Liberator. Până în 1945 acest avion a fost fabricat în peste 18 000 de unități, devenind cel mai construit avion din istoria americană. Propulsat de patru motoare Pratt-Whitney de 1 200 CP acest bombardier avea niște caracteristici impresionante: anvergură 33,53 m, lungime 20,47 m, înălțime 5,49 m, suprafața aripii 97,36 m. Dezvolta o viteză maximă de 487 km/h (la plafon de 7 620 m) și avea o autonomie de zbor de 3 380 km. Ca armament, avea 10 mitraliere de calibru 12,7 mm, putea duce o încărcătură maximă de 5 800 kg bombe și un echipaj de 10 oameni (pilot, copilot, bombardier, navigator, radio-operator și 5 trăgători).

Avionul IAR-80

Avionul IAR-80 a fost un monoplan cu aripă joasă, complet metalic și cu tren escamotabil, proiectat și construit la uzinele IAR- Brașov . Elicea era tripală, având diametrul de 3 metri, cu comandă electrică și pas variabil în zbor. Prototipul a fost realizat de o echipă condusă de inginerii Ion Grosu și Ion Coșereanu. Lucrul la proiectul în detaliu, în paralel cu pregătirea de fabricație și cu execuția pieselor și ansamblelor, a început în octombrie 1937, iar prototipul denumit IAR-80 a fost gata în decembrie 1938. Neavând un motor corespunzător, testele s-au prelungit până la sfârșitul anului 1939. Prototipul a zburat, începându-și testele de zbor în aprilie 1939, fiind prezentat și la parada de 10 mai din aceleași an. Alte două aparate au fost disponibile în iulie 1940, fiind numerotate Nr. 1 și Nr. 2. Au fost supuse altor teste, iar în decembrie 1940, s-a ajuns la concluzia că IAR-80 „…este un bun interceptor, având în vedere viteza ascensională. Nu are vicii de pilotaj, făcându-l accesibil oricărui pilot de vânătoare bine antrenat, cu o instrucție asupra aparaturii de bord.” Erau însă semnalate o serie de probleme mecanice sau legate de armament, probleme ce urmau a fi rezolvate în perioada următoare. Ca urmare a tuturor modificărilor, masa de decolare normală a crescut, de la 2 280 kg, la 2 550 kg, viteza maximă la 4 000 metri a crescut de la 510 km/oră, la 519 km/oră, o viteză maximă de 550 km/oră, fiind atinsă la 7 000 metri altitudine; distanța maximă de zbor era de 940 km, la o viteză de croazieră de 330 km/oră. Altitudinea de 1 000 metri se atingea în 1,32 minute, iar cea de 4 500 metri în 5,67 minute; plafonul era de 10 500 metri.

Datorită acestor caracteristici, avionul de vânătoare IAR-80 a aparținut categoriei „moderne” a avioanelor de vânătoare dezvoltate în toate industriile aeronautice importante în anii premergători celui de-Al Doilea Război Mondial. Astfel la realizarea prototipului, avionul construit la IAR Brașov era al patrulea în lume în ceea ce privește viteza (510 km/oră, la 4000 m altitudine), după aparatele Hawker Hurricane (Anglia), Messerschmitt 109 (Germania) și Curtiss Wright P-37 (S.U.A.).

La 1 septembrie 1940 a început producția de serie a avionului. În 1941 a luptat cu succes împotriva avioanelor sovietice, dar, în anii următori, pe măsură ce adversarii României și-au îmbunătățit tehnica de luptă, IAR-80 a fost depășit ca performanțe de zbor și ca armament. Când, în primăvara anului 1944, românii vor încerca să-l folosească drept principal atu pentru menținerea superiorității aeriene în regiunea București-Ploiești, eșecul a fost vizibil, câteva zeci de piloți plătind cu viața, nu înainte de a-i acuza inferioritatea tehnică și slaba putere de foc.