Cea mai mare tragedie din istoria Bucureștiului

Marți, 4 Aprilie 1944, orele 13:45. În câteva minute, aviația americană a săvârșit un adevărat masacru asupra civililor români: aproximativ 3.000 de morți, 2.500 de răniți și alte mii de vieți distruse, fără nicio justificare militară. Foarte mulți dintre cei care-au murit au sfârșit într-o groapă comună iar azi nu au nici cruce și nici lumânare la capătâi. Anii au trecut iar uitarea s-a așternut atât peste ei cât și peste această nenorocire ce s-a abătut asupra Neamului nostru. Ca urmași ai celor trecuți în neființă avem datoria creștinească să-i readucem în memoria noastră și să le spunem că nu i-am uitat!

Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Bucureștiul după marele bombardament din 4 Aprilie 1944

Bucureștiul și-a revenit greu după cel mai grav atac aerian din istoria sa. Publicistul Mihail Sebastian nota în jurnalul său, pe 8 aprilie 1944: „Patru zile după bombardament orașul este încă în plină nebunie. Buimăceala din primele clipe (nimeni nu știa exact ce este – nimeni nu-i venea să creadă...) s-a transformat în panică. Toată lumea fuge sau vrea să fugă. Pe străzi, la fiecare pas camioane, căruțe, trăsuri cu tot felul de boarfe, ca într-un imens și tragi-comic Sfântu Gheorghe. Azi au început să circule, pe ici, pe colo, câteva vagoane de tramvai. Majoritatea liniilor sunt încă blocate. Jumătate din oraș n-are lumină. Apă nu e. Caloriferele nu funcționează. Șiruri întregi de femei și copii cu găleți de apă vin de la diverse puțuri sau cișmele, unde se face coadă. Într-o oră (și nu cred că bombardamentul propriu-zis a durat o oră), un oraș de un milion de locuitori a fost paralizat în cele mai simple funcțiuni de viață”[1].

Sute de case distruse, mii de morți și răniți, străzi pline de moloz, tramvaie și mașini calcinate și zeci de mii de oameni îngroziți, aceasta era imaginea Capitalei după bombardamentul din 4 aprilie 1944. La Gara de Nord, ceasul s-a oprit la ora 13:40, când au căzut primele bombe. Imobilul gării fusese cuprins de flăcări, iar pompierii reușiseră cu greu să stingă incendiul. În lungul triajului, până la Chitila, sute de vagoane fuseseră distruse de bombe, iar liniile de cale ferată zăceau răsucite în aer. Dezastrul de la Gara de Nord se continua în cartierul Griviţa, unde bombele americare făcuseră un adevărat carnagiu. Împinși de curiozitate și lipsă de discernământ, locuitorii din zonele care nu fuseseră afectate de bombardament, au pornit în număr mare spre zonele greu încercate unde au rămas ore întregi privind la dezastrele provocate de atacul aerian. Printre ei s-a aflat și Mihail Sebastian care, după ce vizitase zona Griviței, a notat: „Ieri (7 aprilie, n.n.) după-masă am fost în cartierul Griviţa. De la Gară la Bulevardul Basarab, nici o casă - nici una - n-a scăpat neatinsă. Priveliştea e sfâşietoare. Se mai dezgroapă încă morţi, se mai aud încă vaiete de sub dărâmături. La un colţ de stradă trei femei boceau cu ţipete ascuţite, rupându-şi părul, sfâşiindu-şi hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Plouase puţin dimineaţa şi peste toată mahalaua plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars. Viziune, atroce, de coşmar. N-am mai fost în stare să trec dincolo de Basarab - şi m-am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare şi neputinţă”[2].

Atacul din 4 aprilie a provocat o masivă refugiere a populației Capitalei spre zonele suburbane ale orașului și comunele învecinate. Cei mai speriați erau cei din zonele adiacente Gării de Nord, unde șocul bombardamentului s-a resimțit din plin. „Toți fug în neștire – se menționa într-un document emis de Prefectura Poliției Capitalei din 6 aprilie 1944 – mulți chiar fără să-și fi ales destinația, fiecare are numai gândul de a se depărta de aceste ateliere (CFR – n.n.), care se bănuie că vor fi mai fi lovite”[3]. Cuprinși de panică oamenii și-au luat bagajele pe care le aveau la îndemână și încărcați în camioane, trăsuri și chiar cărucioare cu două roți și au părăsit locuințele de teama unor noi atacuri. O parte s-au refugiat la rude sau prieteni aflați în afara capitalei, iar cei care nu aveau unde să se ducă au dormit, deși vremea era încă rece, sub cerul liber pe câmpurile dimprejurul orașului sau în adăposturi”[4].

Cu toate acestea „opinia publică – nota același document – nu a manifestat accentuate nemulțumiri față de criza creată de atacul aerian, majoritatea rămânând la constatarea că războiul nu este lucru ușor și că trebuie să ne așteptăm la cele mai neplăcute surprize”. Lumea încă nu-și revenise încă de sub impresia atacului și principalul subiect de discuție îl constituia peripețiile prin care a trecut fiecare, peripeții povestite cu lux de amânunte și repetate la cunoscuți sau chiar necunoscuți[5].

În zonele afectate, unitățile de apărare pasivă, ajutate de cetățeni și echipe de evrei scormoneau prin dărâmături pentru scoaterea victimelor. În același timp echipele speciale de pirothehniști căutau bombele rămase neexplodate care puteau produce alte victime. La o zi după bombardament în București au fost descoperite 189 de proiectile neexplodate, dintre care numai 18 fuseseră ridicate[6]. Pentru operațiuniile de salvare și dagajare a dărămăturilor, Comandamentul Apărării Pasive cu aprobarea Marelui Stat Major, a dispus folosirea celor trei detaşamente din compunerea Corpului Special de Intervenţie, precum şi a Grupului de Pompieri Militari din Bucureşti. Pentru dezgroparea și distrugerea bombelor neexplodate au intervenit echipele pirotehnice din rezerva Comandamentului AP, cele de la Ploieşti şi Braşov, plus o compania tehnică de apărare pasivă germană. Acţiunile de intervenţie au fost conduse de comandantul Zonei de Apărare Pasivă Bucureşti, colonelul Ion Repanovici şi coordonate personal de comandantul Comandamentului de Apărare Pasivă, generalul Gheorghe Marinescu[7].

Până în ziua de 9 aprilie au fost scoase de sub dărămături 1920 de trupuri neînsuflețite. Din cauza numărului mare de victime, în Capitală s-a suspendat orice activitate judecătorească, iar procurorii și judecătorii au fost trimiși pe teren pentru a ajuta la ridicare și identificarea morților. Pentru fiecare Circumscripție de Poliție a fost repartizat câte un procuror, excepție făcând comisariatele din cartierele cele mai sinistrate unde s-au delegat câte doi sau chiar trei procurori. Majoritatea cadavrelor au fost transportate la Institutul Medico-Legal și la Facultatea de Medicină (pentru civili) sau la Morga Spitalului Regina Elisabeta (pentru militari). Spitalele din Capitală au devenit neîncăpătoare la numărul mare de răniți, mulți dintre ei în stare gravă. Până în seara zilei de 5 aprilie fuseseră spitalizați 1284 de răniți, dintre care 34 au decedat. Pe lângă numărul mare de morți și răniți, sute de familii au rămas sinistrate după ce casele lor fuseseră distruse de bombe sau incendii[8].

Impresionat de numărul mare de victime, primarul general al Capitalei, Ion Rășcanu, a dat un „Apel către bucureșteni” prin care deplângea „moartea atâtor persoane, care au căzut jerfă atacului aerian terorist din ziua de 4 aprilie” și exprima „regretele și condoleanțele sale cele mai simțite tuturor cetățenilor care și-au pierdut ființa scumpă lor”[9]. Existau multe familii care pierduseră unul sau mai mulți membrii în bombardament. Un astfel caz era cel al secretarului general al Ministerului Afacerilor Interne, Alexandru Ionescu, care, „când a venit acasă de la serviciu, a găsit soția și cele două fiice moarte. O familie distrusă și un om rămas în viață fără nici un țel! Iată ce a dus războiul, așa cum îl înțeleg inamicii noștrii”, scria „Gazeta Municipală” din 9 aprilie 1944[10]. Un alt caz impresionat era cel al membrilor familiei Florescu, rude apropiate cu Maruca și George Enescu, care au fost îngropaţi de vii în pivniţă, sub dărâmăturile casei lor cu trei etaje. „Când, pe la sfârşitul celei de a doua zile - nota Maruca Enescu -, cu mare greutate, familia cumnatului meu Nicolae a fost scoasă de acolo, una dintre cele patru fete, un înger de şaptesprezece ani, blondă ca o zână, murise, după o agonie ce a durat cât ziua precedentă, horcăind sub cărămizile şi mortarul ce o striveau, cu mama ei la câţiva metri, şi ea imobilizată, neputând face nimic pentru copila pe care o auzea gemând, deşi era, prin ce minune? nevătămată, sub o grămadă de dărâmături”[11].

Grave distrugeri au suferit rețelele de alimentare cu apă, gaz, electricitate și transportul în comun. Timp de aproape o săptămână Capitala nu a avut deloc apă după ce sursele externe și conductele din interiorul orașului fuseseră grav avariate. Astfel stația de pompare de la Grozăvești și rețeau de artere au fost lovite în 28 de puncte, cea de conducte în 131 de puncte, apeductele Bragadiru și Arcuda Ulmi, în 2 și respectiv 3 puncte, iar 900 de brașamente erau distruse. S-a întrerupt și alimentarea cu gaz natural a Capitalei după ce conducta de mare presiune de pe Splaiul Dâmboviței a fost lovită între Ciurel și stația principală de distribuție. Importante distrugeri a suferit și rețeaua de distribuție a electricității. Cea mai mare parte din București a rămas fără lumină după ce mai multe bombe au lovit uzina electrică de la Grozăvești, care era principala sursă de alimentare cu electricitate a orașului. A fost avariată și stația de transformare a energiei venită de la Dobrești și Schitu Golești, întrerupând legătura prin care municipiul București era alimentat de la uzinele exterioare[12]. Singura care a rămas în funcțiune a fost uzina Filaret, care putea alimenta numai sectoarele din apropierea ei[13]. Din cauza lipsei de curent electric au fost întrerupte și legăturile telefonice. Bombardamentul a paralizat și rețeaua de transport în comun. Societatea de Tramvaie București (STB) a avut 4 garnituri distruse și 16 avariate. Liniile de tramvai din zonele bombardate au fost distruse în 137 de puncte, iar firele electrice aeriene în 23 de puncte[14].

Din sinteza informativă a Poliției Capitalei din 6 aprilie 1944 aflăm că „atacul aerian inamic a provocat dezorganizarea în mai multe domenii de activitate și a determinat stări de spirit devaforabile în opinia publică.” Orașul era paralizat întrucât transportul în comun nu mai funcționa, iar lucrările la restabilirea circulației mergeau anevoios, iar în unele locuri nici nu fuseseră începute. Taxiurile și așa puține dispăruseră din Capitală, întrucât cele mai multe erau „întrebuințate pentru evacuarea populației bogate, de la care se pretinde și se primește sume exagerate, chiar sute de mii de lei pentru un transport în apropierea Capitalei”. Din această cauză muncitorii și funcționarii ajungeau la locurile de muncă cu întârziere și obosiți, afectând astfel randamentul asupra producției. Mai mult fabricile care erau racordate la uzina electrică Grozăvești își încetaseră activitatea din lipsa de curent electric[15].

Cel mai acut s-a făcut simțită însă lipsa apei potabile și a alimentelor de strictă necesitate. La o zi după bombardament pâinea se găsea cu mare greutate, „mergându-se până acolo încât în unele cartiere, a lipsit cu desăvârșire”[16].

Pe 10 aprilie 1944 ziarul „Timpul” îi asigura pe bucureșteni că „situația în Capitală se normalizează în mod treptat”. Din documentele ajunse pe masa mareșalului Ion Antonescu aflăm că mare parte din liniile de tramvai erau deja refăcute, trenurile își reluaseră activitatea, iar legăturile telefonice fuseseră restabilite. Lumina electrică se găsea deja în cea mai mare parte a Capitalei, iar echipele societății de Gaz și Electricitate lucrau necontenit pentru a normaliza situația. În zonele afectate străzile începuseră să fie reparate de echipele speciale de la drumuri care erau ajutate și de o companie specială de pionieri pusă la dispoziție de Comandamentul AP al Capitalei. O problemă majoră rămânea însă aprovizionare cu apă a Capitalei, unde lucrările decurgeau mult mai greu din cauza că apăreau noi defecțiuni provocate de bombardament la rețeau de conducte. În ceea ce privește alimentele acestea se găseau, dar cu destulă greutate[17]. Autoritățile asigurau că brutăriile produceau suficiente pâini pentru tot orașul dar și pentru armată, iar în ziua de 6 aprilie fuseseră exepediate 11 camioane cu pâine la Ploiești. Autoritățile asigurau că în băcănii se găseau zahăr, ulei și faină, iar primăria Capitalei pusese la dispoziția locuitorilor toată cantitatea de legume din depozitele de la Hala Obor. De asemenea prefectura județului Ilfov îndemna populația rurală din jurul Capitalei să aducă și să comercializeze legume în piețele bucureștene[18].

Din punct de vedere material, pentru a-i ajuta pe cei afectați de bombardament, mareșalul Ion Antonescu a decis ca „tuturor funcționarilor statului să li se acorde ajutoare, diferențiat, atât în cazul în care victima era salariată, cât și în cazul familiei. Se dădeau despăgubiri și în cazul în care au fost distruse gospodăriile.” Din punct de vedere practic primarul Ion Rășcanu îndemna populația să respecte „cu sfințenie” dispozițiile și îndemnurile Apărării Pasive. Imediat ce se declanșa prealarma locuitorii Capitalei erau sfătuiți să intre imediat în adăposturi, iar după încetarea bombardamentului să ajute echipele primăriei și apărării pasive la stingerea incendiilor și ridicarea dărâmăturilor. Dispozițiile au fost publicate în presă.

Cu toate acestea în rândul populației Capitalei s-a constatat o accentuată nemulțumire „datorită faptului că organele de apărarea pasivă au făcut atât de multe exerciții încât nu se mai poate ști când este o verificare a masurilor de apărarea pasivă și când este atac aerian real”[19].

Totuși, după bombardamentul din 4 aprilie 1944, bucureștenii nu vor mai ignora semnalele de alarmă care anunțau atacurile aeriene. O consecință în plan psihologic, ce se va manifesta cu serioase urmări în starea de spirit a populației Capitalei, avea să fie panica însoțită de frică ce va pune stăpânire pe mulți dintre bucureșteni ori de câte ori sirenele avertizau iminența unui nou bombardament.

Note


  • 1. ^ Mihail Sebastian, op. cit., p. 539
  • 2. ^ Ibidem
  • 3. ^ Arhivele CNSAS, fond D, dosar 12732, vol 1, f. 054
  • 4. ^ Ibidem, f. 055
  • 5. ^ Ibidem, f. 056
  • 6. ^ ANIC, fond PCM, dosar 14/1944, f. 8
  • 7. ^ Col. (R) Gheorghe Florea Creangă-Stoileşt, Op.Cit, pag. 490.
  • 8. ^ ANIC, fond PCM, dosar 14/1944, ff. 8-9.
  • 9. ^ „Timpul”, nr. 2483/8 aprilie 1944.
  • 10. ^ Gabriel Ciotoran, op. cit., pp.62-63.
  • 11. ^ Prof. dr. Ioan Scurtu, 4 aprilie 1944 – Nu trebuie uitat, articol disponibil la adresa http://www.revistaclipa.com/1318/2009/04/istoria-clipei/4-aprilie-1944-nu-trebuie-uitat
  • 12. ^ La aceea dată Capitala era deservită de patru centrale de producere a energiei electrice: două centrale interioare (la Grozăvești și Filaret) și centrale exterioare (la Dobrești și Schitu Golești)
  • 13. ^ ANIC, Fond PCM, dosar 14/1944, ff. 19-21
  • 14. ^ Col. (R) Gheorghe Florea Creangă-Stoileşt, op.cit, pag. 489
  • 15. ^ Arhivele CNSAS, fond D, dosar 12732, vol 1, ff. 054-056
  • 16. ^ Ibidem, f. 055
  • 17. ^ „Timpul”, nr. 2485/10 aprilie 1944
  • 18. ^ ANIC, Fond PCM, dosar 14/1944, f. 24
  • 19. ^ Arhivele CNSAS, fond D, dosar 12732, vol 1, f. 053