Cea mai mare tragedie din istoria Bucureștiului

Marți, 4 Aprilie 1944, orele 13:45. În câteva minute, aviația americană a săvârșit un adevărat masacru asupra civililor români: aproximativ 3.000 de morți, 2.500 de răniți și alte mii de vieți distruse, fără nicio justificare militară. Foarte mulți dintre cei care-au murit au sfârșit într-o groapă comună iar azi nu au nici cruce și nici lumânare la capătâi. Anii au trecut iar uitarea s-a așternut atât peste ei cât și peste această nenorocire ce s-a abătut asupra Neamului nostru. Ca urmași ai celor trecuți în neființă avem datoria creștinească să-i readucem în memoria noastră și să le spunem că nu i-am uitat!

Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Ultimele avertismente

La 19 martie 1944 armata sovietică a atins Nistrul. Un prim avertisment la adresa autorităţilor române a fost lansat de postul de radio „Londra” prin crainicul Wickham Steed, care comenta astfel apropierea ruşilor de graniţele ţării: „Aceasta înseamnă pentru România că a sosit ceasul înfrângerii. Mitul protecţiei germane a fost distrus, ca şi mitul invincibilităţii germane. Dacă nu rupe relaţiile cu Germania imediat, România va pierde puterea de a acţiona ca o naţiune independentă. Trebuie ca poporul român, fără a pierde nici o clipă, să înfrunte realitatea situaţiei în care se află. Repetăm că nu există posibilitatea pentru România de a conta pe timp, desfăşurarea evenimentelor militare nu permite tocmeli politice”[1]. Un alt post de radio - „Vocea Americii” -, amintea românilor cuvintele marelui om politic român Take Ionescu rostite în 1917, când armatele germane ocupaseră cea mai mare parte a României: „Cred în victoria Aliaţilor ca şi în lumina zilei.”[2]

La 22 martie 1944, generalul britanic Maitland Wilson, comandantul forţelor aliate din Mediterana Orientală a trimis la Bucureşti o scrisoare ultimativă, destinată să determine ieșirea României din alianța cu Germania. Comandantul britanic aflase de la Lincoln Mac Veagh, ambasadorul american pe lângă guvernele grec și iugoslav, că mareșalul Antonescu fusese invitat la cartierul general al lui Hitler și de aceea îi cerea imperativ: „Nu trebuie sub nici un motiv să mergeți la Hitler. Dacă o veți face, aceasta va fi interpretată ca o dovadă categorică a intenției României de a colabora până la sfârșit cu Germania și țara dvs. va trebui să suporte toate consecințele. Dvs. trebuie să capitulați imediat în fața celor Trei Mari Puteri și să ordonați trupelor române să nu mai lupte cu rușii. Germanii se află într-o situație disperată în sudul Rusiei și dvs. aveți acum cea mai bună și cea din urmă șansă să contribuiți la înfrângerea ei totală. Rezultatele și natura condițiilor de pace care în cele din urmă vor fi impuse României vor fi în general determinate de măsura în care ea va contribui la înfrângerea Germaniei. Cu cât veți face mai mult ca să-i împiedicați pe germani, cu atât mai rapidă va fi înfrângerea lor și cu atât mai mari vor fi perspectivele de a salva România să devină câmp de bătălie în săptămânile care urmează. Confirmați de primire imediat.”[3]

Două zile mai târziu, de la Cairo, unde Barbu Știrbey era trimis cu propuneri menite să scoată România din război, a transmis la București, prin Alexandru Cretzianu, care se afla la Ankara, următorul mesaj: „Dată fiind desfășurarea evenimentelor extrem de rapidă, este absolut esențial ca dl. mareșal Antonescu să stabilească imediat și direct legătura printr-un post de telegrafie fără fir. În acest scop, sugerez întrebuințarea imediată a lui Chastelain și operatorului lui (emisarii trimiși de Aliați cu celebra operațiune „Atonomous” - n.n.), folosind codul și planul luat de la ei. Dacă aceasta nu mai există se va transmite un alt plan. Se va începe ascultarea de la 23 martie 1944.”[4]

La 2 aprilie 1944 a ajuns la Cairo și răspunsul Mareşalului Ion Antonescu, care menţiona: „Am primit mesajul d-voastră. Vă rog să nu cereţi unui popor mic, dar viteaz, care de două mii de ani luptă pentru viaţă, credinţă şi libertate, să se dezonoreze şi să se distrugă pe sine. Vă rog, nu cereţi unui soldat cinstit şi unui om bătrân să-şi sfârşească zilele în umilinţă. Aşa cum dvs. luptaţi pentru Anglia, lupt şi eu pentru Patria mea, dar suferinţele, lupta şi ameninţările sub care noi trăim, d-voastră nu vă puteţi da seama. Noi am fost atacaţi, deşi nu am atacat pe nimeni. Ceea ce este al nostru şi a fost al nostru de secole, ei ne-au luat. Aliaţii şi prietenii noştri au fost obligaţi de evenimentele europene din 1940 să ne abandoneze total, lăsându-ne astfel să fim jefuiţi de laşii noştri vecini. Nici unul din marii noştri aliaţi de atunci nu putea să ne garanteze frontierele noastre reduse, ca răspuns la strigătul nostru de alarmă. Alături de Germania, am fost nevoiţi să ne opunem Rusiei, care zilnic ne umilea şi ne ameninţa. Singura ţară din lume, care la cererea noastră a fost de acord ca, în împrejurări dificile, să garanteze existenţa durabilă a naţiunii, a fost Germania. Când poporul noastru va trebui să moară, nu-i cereţi astăzi să accepte dizgraţia şi dezonoarea. Mare şi glorios soldat cum sunteţi, sunt sigur, veţi înţelege. Ajutaţi-mă să salvez un popor, nu mă forţaţi să-l arunc în prăpastia fără sfârşit a distrugerii şi ruşinii. Noi suntem prietenii d-voastră, nu duşmanii dvs. Nici un popor, sunt sigur, cu forţele aproape intacte, cum sunt cele ale noastre, nu ar putea să capituleze şi să se retragă din acţiunea în care însăşi libertatea şi existenţa lui sunt în joc, fără o garanţie serioasă pentru zilele care vor veni. Că nu se va comite nici o indiscreţie în legătură cu acest mesaj, mă bizui pe d-voastră ca soldat.”[5]

Era însă prea târziu, întrucât până la data de 28 martie 1944, data ultimei radiograme, partea română nu dăduse nici un răspuns, a fost lansat ordinul începerii bombardamentelor aeriene asupra teritoriului României, cu scopul sprijinirii ofensivei sovietice, care în acel moment se desfășura în nordul Moldovei și Basarabiei[6]. Mareșalul britanic al aerului Charles Portal, principalul coordonator al Ofensivei Combinate de Bombardament, stabilise deja prioritățile pentru Europa de Sud-Est: triajul București și căile ferate de lângă Budapesta și Sofia.

Pe 2 aprilie 1944, bombardierele Forței 15 Aeriene au lovit obiective din Austria și Iugoslavia. Pe 3 aprilie avioanele americane au bombardat Budapesta. Tot în aceași zi, aproape de orele prânzului, avioane decolate din sudul Italiei au execuat o ultimă recunoaștere aeriană asupra Capitalei, fotografiind de la mare înălțime zona cuprinsă între Chitila și Gara de Nord[7]. În București, nimeni nu bănuia ce avea să se întâmple a doua zi.

Note


  • 1. ^ Mihai Pelin, op. cit., pp. 127-128
  • 2. ^ AMR, fond 5471, dosar 1239, f. 45
  • 3. ^ Mihai Pelin, op. cit., p. 128
  • 4. ^ Ibidem
  • 5. ^ Mihai Pelin, op. cit., p 130
  • 6. ^ Mihnea Romano, România în al doliea război mondial, Editura Vestala, București, 2001, p. 91-92
  • 7. ^ ANIC, fond PCM - Cab. Mil., dosar 94/1944, f. 3.