Maria Cantacuzino Enescu
Maria (Maruca) Cantacuzino-Enescu era împreună cu soțul, compozitorul și dirijorul George Enescu, în palatul din Calea Victoriei (Casa cu Lei). Peste mai mulți ani, ea avea să scrie: „Pe cerul senin de primăvară, huruit, salve de artilerie neașteptate, explozii care ne smulg ușile din balamale, detonări formidabile făcând țăndări geamurile în locul în care George Enescu își compunea cvartetul în mi bemol major. Alt cutremur, provocat de această dată de nebunia ucigătoare a oamenilor, răstoarnă și dărâmă peste tot în jurul nostru casele peste locatarii lor, porumbeii zboară înnebuniți în strălucirea metalică a rachetelor luminoase. Ultimul răcnet al geniului tehnic al secolului… progresele civilizației! Care întunecă albastrul cerului, acoperă soarele.”
Maruca și George Enescu au ieșit pe terasa palatului Cantacuzino, de unde au privit teribilul spectacol: „La cincizeci de metri distanță, ardeau oamenii pe acoperiș, unde se refugiaseră văzând că imobilul – hotelul Splendid, cu douăzeci de etaje – ia foc, fără putință de scăpare; mașini în flăcări, cu șoferul mort la volan, cu ocupanții mașinii calcinați în adâncul ei, trecând în zigzag cu o viteză nebună, prin fața porții noastre, zdrobindu-se la prima cotitură a străzii; trecătorii fugeau fără țintă, unde să se ducă? Făcuți fărâme sub ochii noștri, de explozii ce își accelerau ritmul din minut în minut, zgâlțânau din temelii casa pe care nu ne hotăram să o părăsim, cu toate rugămințile disperate ale personalului nostru devotat, preferând să murim pe teresa noastră, sub cerul liber, decât să ne îngroape de vii dărâmăturile vreunui adăpost nesigur.
Dar mai ai noțiunea morții în astfel de momente? Gândul la aceste adăposturi mă îngrozea mai tare decât exploziile și prăpădul făcut de bombe, chiar dacă la picioarele noastre, la etajul al cincilea, suflul arunca bucăți smulse din pavaj, mari cât niște pietre funerare de mormânt de copil, și doi pereți ai sălii de baie s-au prăbușit cu un zgomot infernal, într-un nor de mortar și de praf, la câțiva pași de noi. Atunci când s-a lăsat din nou liniștea – ce liniște! …prin telefonul dat de o prietenă, am aflat că familia George Florescu, rude apropiate ale mele, care ne erau foarte dragi, erau îngropați de vii în pivniță, sub dărâmăturile casei lor cu trei etaje, din care nici un zid, nici măcar scheletul, nu rămăsese în picioare, se străduiau cu disperare să le scoată cadavrele de acolo, sau pe cei ce mai trăiau încă, poate.
Când, pe la sfârșitul celei de a doua zile, cu mare greutate, familia cumnatului meu Nicolae a fost scoasă de acolo, una dintre cele patru fete, un înger de șaptesprezece ani, blondă ca o zână, murise, după o agonie ce a durat cât ziua precedentă, horcăind sub cărămizile și mortarul ce o striveau, cu mama ei la câțiva metri, și ea imobilizată, neputând face nimic pentru copila pe care o auzea gemând, deși era, prin ce minune? nevătămată, sub o grămadă de dărâmături.”
„Stând de veghe, alături de mama împietrită, la căpătâiul tinerei moarte, în frumoasa casă a lui Nicolae Cantacuzino, aproape intactă, în timpul nopții de dinaintea înmormântării, pe când lumânările scoteau fum din belșug, luminând sau umbrind, rând pe rând, fața dulce, de marmoră, încadrată de codițe de aur, magnifice, și gândindu-mă la miile de adolescenți, de adolescente, de copii mici uciși sau mutilați în acea zi de patru aprilie – de sinistră amintire – mi-au revenit în minte lacrimile vărsate de toate mamele românce, cu câțiva ani în urmă, pentru copilul furat și asasinat, al lui Lindberg.
Bucureștii, oraș înfloritor, zâmbind cu toate grădinile, cu buna sa dispoziție, încrezător chiar în acel timp, oraș deschis, fără apărare anti-aeriană, ajuns în trei sferturi de oră în stare de ruine fumegânde, din ordinul ilustrului președinte Franklin Roosvelt; alt «bogat» subiect de meditații, amare sau condescendente, după dispoziția fiecăruia. Pretextul??… declarația de război a României făcută Statelor Unite. Dar ce-am gândi oare despre un om mare ce ar ucide un copil pentru ca acestuia din urmă i-a scăpat un țipăt de furie sau de frică?
În tot cursul acestei perioade sumbre, ascultam la radio cu consternare și revoltă, Vocea Americii, îndemnându-i, de patru ori pe zi, pe români, ca un ordin, să deschidă brațele Armatelor Roșii «eliberatoare» care înaintau, amenințându-ne că altfel, ne vom cufunda, noi și bunurile noastre, într-o mare de sânge. Mai aud și acum vocea lugubră și tonul răstit al speaker-ului ce ne transmitea acest mesaj de dincolo de Ocean. Acelaș speaker, fără îndoială, care, astăzi la Radio Internațional, dojenește țările ocupate că «se lasă conduse» de «tiranii de la Moscova», așa cum îl numește Occidentul pe fostul său aliat din est. Ce logică!… Ce legi arbitrare ale celui mai tare, aplicate de cei mari asupra celor mici, asupra victimelor, până la urmă, născute din necesitățile cauzei lor.”