Slt. aviator Mirel Stoenescu
„Am decolat de pe aerodromul Ziliștea, alcătuind o formație avându-l «cap» pe locotenentul german Plötz și alături «la aripă» pe partenerul meu de celulă slt. av. Bebe Stănciucu, excelent pilot, devotat camarad și prieten. Când am ajuns deasupra Bucureștiului, Triajul și Gara de Nord fumegau puternic, semn că bombardierele își atinseseră ținta (aveam să aflu peste câteva zile că și casa părintească, din cartierul Gării, fusese făcută una cu pământul de o bombă nimerită «în plin»). O formație de circa 60 de bombardiere tocmai luase «capul de întoarcere», zburând cu viteza maximă. În aer era o învălmășeală de nedescris: zeci de avioane de vânătoare de zi și de noapte, de toate tipurile, încrucișându-se năvalnic și atacând temerar grupul de bombardiere, din toate direcțiile, la care se adăuga tirul puternic și dens al artileriei AA îndreptat și împotriva noastră (avionul Me-110 având ampenaj dublu de direcție și două rezervoare suplimentare sub planuri, era confundat de ACA cu bombardierul B-24). Urmărirea a fost anevoioasă, dat fiind performanțele modeste ale avionului Me-110, ca plafon și viteză de drum. Am reușit cu greu să luăm înălțime și am atacat de deasupra, lateral, trăgând cu tot armamentul de bord; am degajat apoi la 3-400 m distanță, spre a evita barajul bombardierelor B-24, care trăgeau «în arici». Este greu de imaginat, dar totuși perfect adevărat: am tras atunci, pentru prima oară, cu armamentul de bord al Me-110, deci «pe viu». Am repetat atacurile într-o stare de euforie crescândă, fără a-l scăpa din ochi pe Stănciucu care, la un moment dat, s-a repezit nebunește în ploaia de trasoare inamice, care se încrucișau cu cele proprii. Am degajat «in extremis» și când am revenit i-am căutat cu priviri neliniștite, temătoare chiar, în nemărginirea dimprejur; nu erau nicăieri… Formația de Boeing-uri se depărtase simțitor, trecusem Oltul de mult în direcția Craiovei, benzina se împuținase, ca și rezerva de oxigen. Am luat legătura prin radio cu Otopenii, spre a putea ateriza la nevoie, apoi am luat direcția Buzău, reușind să aterizez la Ziliștea cu benzina pe sfârșite și avionul bine… ciuruit. Despre Stănciucu nicio veste, în timp ce două echipaje germane doborâte fuseseră recuperate. […] La 6 aprilie, spre seară, am primit vestea tragică: avionul lui Stănciucu fusese găsit sfărâmat… Din resturile avionului au fost recuperate cu greu două cadavre carbonizate…”