Un articol de Paul Goma
Peste două zile - la 4 aprilie 2004 - se vor împlini 60 de ani de la Masacrul din Gara de Nord și Triaj Bucuresti; victime: în majoritate refugiați din Basarabia, Bucovina de Nord și Herța, adunați în vederea „dispersării în vestul țării"; autori: americanii.
Nu există familie de basarabean, bucovinean, herțean care sa nu aibă doi-trei-patru membri (civili) împușcați de komisarii NKVD, începând din 28 iunie 1940 sau dispăruți în Siberia cea de gheață; și nu există familie de basarabean, de bucovinean de nord, de herțean - ba chiar din nordul Moldovei propriu-zise (de unde românii fugiseră de ruși, începând din martie 1944) care să nu aibă măcar un membru ucis în Bombardamentul American din 4 aprilie al Gării de Nord.
Numai că despre autorii masacrului nu se vorbește nici în ziua de azi decât cu mari rețineri, de teama că vinovații de uciderea a mii și mii de civili ne vor pedepsi - de astă dată, pentru ne-tăcere. Fiindcă totdeauna, peste tot, călăul a avut idei puține, în schimb, fixe: victima nu trebuie să deschidă gura, nu are voie să se plângă de ceea ce a suferit - altfel riscă să fie tratată de: anticomunism, de antisemitism, de antiamericanism - și să suporte consecințele.
Și familia mea are mortul ei de la 4 aprilie 1944: Ignat Goma, fratele mai mic al tatei - cel mai-mare, Ion Goma, avea să piară, în octombrie același an, de foame și de sete într-un lagăr de „trădători ai Patriei Sovietice": prizonieri de război români originari din Basarabia și Bucovina de Nord capturați după 23 august.
Despre acestea - și despre altele - am scris în Din calidor, în Arta Refugii, în Astra, în Sabina, în Roman intim…
De cum am fost liberați din Lagărul „de Repatriere în Siberia" de la Sighișoara, la sfârșitul lunii mai 1945, tata l-a căutat prin Crucea Roșie pe fratele său Ignat. Până în februarie 1967, când a murit, nu a primit vreo informație. Știa atât: înainte de 4 aprilie 1944 locuia pe Calea Griviței… După: nu mai locuia nicăieri.
Acest lucru îl știam de atunci: că nu știm nimic. Însă după trecerea a 33 ani, în aprilie-mai 1977 când am fost re-re-rearestat, am aflat din gura colonelului securist Vasile Gheorghe, apoi din a generalului și mai securist Pleșiță că nici nu trebuie să știu, pentru că „întâmplarea aia" a fost și rămâne secret de stat!
Am dedus - atunci, mi s-a confirmat apoi:
- în acel moment (oricum, între 4 aprilie și 23 august 1944) guvernul Antonescu nu avea interes să-i irite pe americani, acuzându-i de crime împotriva omenirii: trata cu ei, la Cairo, la Stockholm(!) ieșirea țării din război - deci a impus tăcerea asupra întâmplării;
- de la 23 august 1944 până în martie 1965 guvernul comunist al lui Dej, impus de ruși, chiar de era antiamerican, nu avea interes să vorbească despre întâmplare: ar fi trebuit să amintească despre sutele de mii de români (considerați „cetățeni sovietici, trădători de patrie" - sovietică) fugiți din calea năvalei hoardelor rusești;
- după martie 1965 Ceaușescu ar fi putut vorbi de întâmplare, dacă ar fi fost cu adevărat independent de ruși (în ciuda Războiului Rece, americanii și rușii aveau secrete comune de păstrat - printre altele: numărul evreilor lichidați de germani, numărul germanilor - al românilor civili uciși de Aliați…);
- după decembrie 1989: cine să aducă vorba despre întâmplarea de la 4 aprilie 1944?: - Iliescu? - el știa, dar câte altele știa el - însă a tăcut, tace, ca un disciplinat activist comunist (iar de la o vreme, cu obrăznicie, pretinde că în decembrie 1989 el acționase ca… om al americanilor din… 1981!);
- Constantinescu? - cel care se laudă că s-a născut la Tighina (ei și?, cunosc pe cineva născut într-un avion) - nu știa, nu a știut, nu va ști nimic, nicicând;
- Coposu? - Tatăl Nației îi tratase pe basarabenii și pe bucovinenii veniți în decembrie 1989 să ceară alipirea la Patria Mamă de… minoritari - de care el (și Măgureanu) nu avea(u) nevoie!;
- istoricul Zoe Petre? - Doamne ferește!, să-și strice dosarul propriului serviciu de cadre, scriind adevărul istoric - despre întâmplare?
- G. Adameșteanu? G. Liiceanu - dar ei sunt olteni, nu se amestecă în treburile interne ale întâmplărilor… Republicii Moldova!
Câți civili au fost uciși atunci (numai în 4 aprilie, fiindcă Bucureștiul a fost supus și altor raiduri aeriene) de bombele americane? „Între 5.000 și 25.000" - evantaiul larg vine de la… secretul de stat sub trei dictaturi…
Crima americanilor - uciderea în masă, a civililor - la 4 aprilie 1944 în Gara de Nord a Bucureștiului - a fost, cronologic, prima din cel de al doilea război mondial:
- a doua: în februarie 1945: uciderea a cca 630.000 femei, copii, bătrâni, doar la Leipzig și la Dresda; ca și la București, în 1944, cu toții erau refugiați din Est;
- în august același an: la Hiroshima și la Nagasaki: 130.000 + 40.000 - cu toții civili…
Când vor fi - și ei, americanii - judecați la un Nürnberg?
Măcar și-au cerut iertare pentru crima împotriva civililor români uciși în 1944?
Pe când un Memorial al victimelor americanilor (începând cu băștinașii indieni masacrați, cu negrii ținuți în sclavie - continuând cu japonezii cetățeni americani internați în lagăre de concentrare după Pearl Harbour, cu japonezii-japonezi, cu vietnamezii, cu sârbii, cu somalienii, cu afganii, cu irakienii - și cu palestinienii, pentru neasistență, chiar complicitate cu israelienii) - înălțat în fața Capitoliului?
Gură spurcată, profețesc:
Tot o otreapă securistă ca C.V. Tudor are să deschidă gura, să vorbească despre masacrul de la 4 aprilie 1944. El a mai apărat cauza Basarabiei și Bucovinei (așa cum a făcut-o, dar a făcut-o), în timp ce români-bravi, ne-securiști se scufundau în pământ până la brâu - cu capul in jos - ca să nu se afle că ei ar ști ceva…
Să așteptăm, deci ca unul de teapa lui C.V. Tudor să umble în arhivele polițiilor succesive, să ne comunice, el, adevărul despre 4 aprilie 1944? Să ne dea, el, lista, victimelor bombardamentelor americane?
Să confirme el dacă pată-verde-fără-nume (înainte de 1989) din nordul Capitalei și care în recentele hărți este numită: „4 aprilie" este într-adevăr locul în care au fost depozitate (cine propune un alt termen?), după 4 aprilie 1944 resturile umane amestecate cu molozul caselor distruse? Loc putând fi numit - și după 60 ani: cimitir?
Groapă comună?
Groapă de gunoi?
(fragment din eseul Săptămâna Roșie, ultima ediție, în curs de apariție la editura Vremea)